"Esticii au trecut prin experienţa incertitudinii. Transformarea şi sinteza culturală a Europei de azi trec prin Est" - interviu cu Bogdan SUCEAVĂ

Are un acut simţ al perspectivei. Aş putea specula faptul că Bogdan Suceavă e matematician, deşi nici cu scriitorii nu mi-e ruşine: cu ce simţ neştiut se ridică ei deasupra întîmplărilor, spre a distinge curentul istoriei? Aş putea specula faptul că trăieşte departe de România, dar ştiu că ţara natală îi este lipită, ca o cochilie de melc, de fiinţa călătoare prin moştenirea literară. Iar cocoaşa asta e o suferinţă: „Încerc ca la fiecare prezenţă în străinătate să vorbesc despre literatura română şi despre potenţialul ei, despre cît de multe lucrări interesante există în spaţiul literar de azi şi nu-s traduse încă. Generaţia noastră se va istovi în efortul de a ilustra faptul că nu sîntem nişte sălbatici“. Mi-a spus-o după întîlnirea de la Paris, cînd i s-a lansat Venu du Temps Dièse, titlu care în franceză sună cumva premonitoriu. Între timp a făcut şi drumul de la Universitatea din Fullerton pînă în L. A. – vreo 50 de mile dus-întors – ca să voteze pentru alegerile parlamentare din România. Cînd îţi alegi bine perspectiva, distanţele sînt relative. (C. H.)

Ne-am întîlnit la Paris, la lansarea volumului Venea din timpul diez tradus de Dominique Ilea şi publicat de Editura Ginkgo. Parisul e o fantasmă pentru orice scriitor, dar nu e mai puţin o redută literară, cu mediul său exclusivist. Cum vă raportaţi la acest mit?

Nu e cazul să fim intimidaţi de prejudecata unor porţi închise, ci să manifestăm deschidere, şi cînd avem ocazia să explicăm cu ce viziune poate un autor venind dinspre cultura română să contribuie la înţelegerea transformărilor timpului nostru. E adevărat că unii cititori sînt mai receptivi ca alţii, dar asta nu înseamnă că noi ar trebui să fim altceva decît sîntem. Putem cîştiga atenţie dacă vorbim despre transformările prin care Europa trece azi, acesta e un subiect care ar putea interesa şi pe cei mai reticenţi observatori. Venea din timpul diez încorporează multe imagini literare împrumutate din poezia românească, face trimitere la evenimente din perioada ce a urmat transformărilor politice din 1989, include şi informaţii despre Evul Mediu românesc, poate informa şi amuza în acelaşi timp: nu e acesta rostul literaturii? A fost o onoare pentru mine să vorbesc despre tradiţiile literaturii române atunci cînd am prezentat Venea din timpul diez, anul trecut, în mai multe locuri în SUA, e o onoare să îl prezint acum publicului interesat din Franţa.

Traducătoarea Dominique Ilea a mărturisit că provocarea a constat în găsirea unei corespondenţe a stilului dvs. sofisticat, arhaizant. Ca scriitor vă preocupă sentimentul de ireductibilitate a unui stil foarte particular în literatură?

Da, mă gîndesc mult la asta. Cînd scrii în română şi treci prin experienţa de a discuta cu traducătorii, cînd analizezi pe text ce probleme pot ridica traducerile, e imposibil să nu reflectezi asupra opţiunilor stilistice. Am avut multe discuţii despre traduceri, în special cu Sean Cotter şi Alistair Ian Blyth, şi am învăţat să respect enorm munca traducătorului. În Vincent nemuritorul, de exemplu, am optat pentru un stil mai simplu şi precis. Stilul din Venea din timpul diez era necesar pentru că face trimitere la o Românie perenă, invariantă, luxuriantă şi imprevizibilă, iar stilul era parte integrantă a soluţiei literare.

Editorul cărţii, Reynald Mongne, a comentat mesajul cărţii în acest fel: „Rîsul nervos pe care ţi-l provoacă Bogdan Suceavă îţi lasă la sfîrşit un gust de primejdie. România apare în romanul său ca o grădină care-şi cultivă sectele, o crescătorie de mişcări primejdioase. Autorul convinge prin faptul că a proiectat o lumină nemiloasă asupra a ceea ce ar putea deveni orice democraţie, inclusiv a noastră“. Vi se pare o lectură pertinentă?

Categoric! Am descoperit în Reynald Mongne un excelent cunoscător al literaturilor europene, un observator lucid şi profund al lumii de azi. Tot ceea ce am auzit de la el despre Europa de Est mi s-a părut bine gîndit şi inspirat. Cei mai inteligenţi dintre vest-europeni înţeleg foarte bine sinteza culturală spre care tinde Europa de azi şi văd temele de reflecţie la care ne inspiră Estul. Esticii au trecut prin experienţa incertitudinii, au văzut lumea lor schimbîndu-se peste noapte, înţeleg ce înseamnă momentele de criză economică sau politică, şi pot depune mărturie cum se simt schimbările istorice majore. Cînd ai privit dărîmarea zidului Berlinului la televizor, din fotoliu, e bine dacă ai disponibilitatea de a auzi ce au simţit cei care au fost într-o piaţă a unui mare oraş din Est şi au trăit pe viu emoţia unor scandări incluzînd cuvîntul libertate; e bine cînd ai deschiderea de a asculta poveşti spuse de cei care au văzut în lumea reală tiruri de trasoare deasupra unui oraş. Transformările Europei din ultimii 20 de ani ne afectează pe toţi şi e reconfortant să vezi că unii observatori vest-europeni au înţeles bine asta.

Ce şanse există ca receptarea să nu cadă cumva în gol, în condiţiile în care literatura română e destul de puţin vizibilă în Occident, tocmai pentru că nu s-a atins poate o masă critică de traduceri de autori români?

E foarte adevărat că în multe spaţii editoriale clasicii noştri nu sînt cunoscuţi sau traduşi. Ai dreptate să punctezi prin întrebarea ta cea mai mare provocare pentru literatura română de azi: să-şi prezinte valorile în Vest. De pe lista lui Harold Bloom, de la finele influentului volum Canonul Occidental, literatura română lipseşte ca secţiune, deşi autori născuţi în România, ca Eugen Ionesco sau Paul Celan, sînt listaţi în dreptul altor literaturi. Referinţe esenţiale pentru noi, precum Mateiu Caragiale sau Lucian Blaga, nu spun nimic cititorului vestic. Cel mai grav lucru care se poate petrece e ca un cititor calificat să comenteze pe marginea cărţii noastre astfel: „nu înţeleg ce vrea acest autor“, şi neînţelegerea să fie datorată vreunei referinţe culturale. De aceea mi se pare extrem de important să ne prezentăm lucrările literare în medii universitare interesate. Am putea adopta o strategie de eludare a acestei tensiuni, adică să ne propunem abordarea unor genuri literare care trec mai bine la traducere, ca romanele poliţiste sau literatura SF, sperînd că putem propune teme literare româneşti pe culoarele literaturii de gen. E o opţiune personală a fiecărui scriitor. Eu nu am ales acest drum, ci calea cea dificilă: scriu despre problemele lumii româneşti, cea mai mare parte a temelor mele sînt inspirate de România, şi bucuros explic audienţelor interesate despre ce e vorba. Mă gîndesc mult la explicaţiile pe care trebuie să le oferim uneori, din pricina referinţelor noastre literare, publicului interesat de literatură din diverse spaţii culturale.

Vă simţiţi ca făcînd parte dintr-o generaţie de sacrificiu de scriitori români care pătrund prin traduceri în afară, dar ne(re)cunoaşterea literaturii române clasice ca una de tradiţie şi viabilă face ca ponderea creaţiei lor să nu fie mai mult decît o picătură într-un ocean?

Nu e un sacrificiu... E o muncă firească, şi sîntem datori să facem un efort să prezentăm literatura română, cu toată moştenirea ei modernă. De cîte ori am ocazia, menţionez autorii români care lucrează azi şi în a căror literatură cred, de la Radu Aldulescu şi Mircea Cărtărescu pînă la Florina Ilis şi Răzvan Rădulescu, pentru a aminti aici doar cîteva nume importante. E genul de efort care corespunde stadiului în care se află receptarea literaturii române în diverse spaţii editoriale azi.

Literatura română a început să fie invitată pe scene internaţionale profesioniste, cum este, în 2013, Salon du livre de la Paris. Care ar fi marile teme, marile provocări ale literaturii române de astăzi prin care s-ar putea intra într-un dialog de substanţă cu lumea literară a Franţei?

Mai în glumă, mai în serios, T.S. Eliot a lăsat moştenire o expresie care descrie temele literaturii: naşterea, copulaţia şi moartea. Sînt marile teme ale literaturii dintotdeauna, indiferent de limba în care sînt redactate textele: dragostea, moartea, călătoria spre un liman al păcii, nevoia de identitate culturală, războaiele, tragediile imparabile, ticăloşia umană şi sursele ei. Cîtă vreme vorbim despre natura umană, acestea sînt temele. Atunci cînd literele româneşti intră sub lumina reflectoarelor, e o ocazie importantă de a prezenta nu doar realitatea românească socială sau politică de azi, ci şi acele construcţii solide pe care cultura noastră le-a produs în ultimele două secole. Dar discuţia se face plecînd de la temele fundamentale ale naturii umane.

Faceţi matematică în SUA, dar literatura nu o puteţi exersa decît în România. Scrieţi în limba română, despre România şi ale ei. Cum trăiţi această „schizofrenie“?

Frumoasă metaforă, asta cu schizofrenia. Sincer, nu e uşor deloc. Am perioade cînd găsesc provocarea de a trăi două vieţi într-una singură drept extrem de dificilă. Am şi momente de serioasă îndoială. Anii care trec de la o carte a mea la alta sînt expresia cea mai fidelă a acestor îndoieli. Uneori, ca să scrii o lucrare de matematică de zece pagini cheltuieşti la fel de mult efort ca şi cum ai scrie un roman. Poate fi foarte solicitant, pe lîngă faptul că e dificil.

Cît de adevărat este clişeul că americanii sînt naţionalişti şi cum vede scriitorul modul în care-şi trăiesc românii „românitatea"?

Trăiesc în California, care mi se pare un spaţiu multicultural ideal. Îmi place enorm California cosmopolită, deschisă spre interacţiune inteligentă cu lumea întreagă. Ştiu că America are o amplă diversitate şi că există mai multe viziuni asupra ei şi asupra rolului pe care Statele Unite ar trebui să-l aibă în lumea de azi. Despre românitate: s-ar putea scrie o carte pe tema asta. Dar oare nu a descris foarte bine Lucian Boia evoluţia imaginii pe care românii o au despre propria moştenire culturală, în ultimele două secole? Îmi plac enorm cărţile lui Lucian Boia, e un autor care ar trebui citit complet... Ştiu de ce mă întrebi despre problema românităţii: o bună parte din eseurile mele din volumul Distanţe, demoni, aventuri reprezintă reflecţii pe marginea unor teme legate de identitate. Multe dintre gîndurile naratorului din romanul Noaptea cînd cineva a murit pentru tine explorează raportul dintre individ şi comunitate, tensiunea inerentă dintre apartenenţa la o comunitate naţională trecînd printr-un moment crucial al istoriei, şi opţiunile individuale, care pot fi foarte diferite de cele ale majorităţii. Am scris mult pe marginea acestor teme.

Există o tradiţie a matematicienilor scriitori, iar personalitatea lor a fascinat dintotdeauna. În ce fel se articulează creativitatea literară a unui spirit matematic? Putem vorbi de o matematică a creaţiei?

Matematica nu ne poate fi suficientă pentru că, deşi reprezintă căutarea unor adevăruri neschimbătoare, nu ne vorbeşte îndeajuns despre om. Pe de altă parte, literatura nu ne poate fi suficientă pentru că descrie personaje vulnerabile, schimbătoare, cu evoluţii mult prea omeneşti.
Sîntem dezamăgiţi tocmai de versatilitatea unei asemenea condiţii. Abia combinaţia dintre cele două direcţii atît de diferite ni se pare suficient de cuprinzătoare pentru întrebările importante care ne preocupă...

Credeţi în „modelizarea“ şi în „productivitatea“ literaturii? Scriitorii „de succes“ sînt plătiţi de edituri să scoată o carte pe an, cel puţin aşa stau lucrurile în Franţa...

Nu. Cred că dacă ai ceva de spus, o spui şi fără un master în creative writing. Panait Istrati nu a urmat nici un curs de creative writing şi a scris mai bine decît mulţi dintre absolvenţii unor astfel de programe.

Recent aţi înfiinţat la Universitatea de Stat a Californiei din Fullerton, care e universitatea ce produce cel mai mare număr de profesori de matematică din sudul Californiei, un cerc de matematică de inspiraţie românească. Ce înseamnă acest lucru?

Da, am aplicat aici ceea ce am învăţat de la Societatea de Ştiinţe Matematice din România în anii ’80. Mass-media locală a fost atrasă de această idee, nouă în acest mediu academic; proiectul a beneficiat de vizibilitate în plan local, în sudul Californiei. Există valori universitare care sînt atît de utile societăţii. Faptul că antrenăm elevi din clasele II-XII cu probleme din Gazeta matematică, iar aceşti elevi sînt încîntaţi de ceea ce văd şi revin cu bucurie la cerc, e remarcabil. Puţină lume ştie că şcoala de matematică din jurul Gazetei reflecta în anii 1980 viziunea lui Jacques Hadamard despre educaţia tinerilor talentaţi (Hadamard a scris o carte importantă, numită Psihologia invenţiei, iar pentru o vreme activitatea Gazetei a fost coordonată de un fost doctorand al lui, de Nicolae Teodorescu, care a adus servicii extraordinare matematicii româneşti). Sistemul de educaţie din România a elaborat şi perfectat soluţii utile în multe domenii. Mi-aş dori să cred că ele vor fi continuate şi urmate şi pe mai departe de şcoala românească, pentru că ele conţineau multe idei folositoare.

Excelenţa şcolii de matematică din România e încă de actualitate? România e o pepinieră a lumii în materie de minţi ştiinţifice? E o tragedie sau un lucru firesc?

Sîntem cu toţii îngrijoraţi de efectele unora dintre transformările petrecute în societatea românească, între 1990 şi azi. Ne întrebăm dacă mediul intelectual din România de azi mai e la fel de motivant ca cel de acum cîteva decenii. Nu avem nici o îndoială că talente încă se nasc, la fel ca peste tot în lume. Dar ar fi lipsit de realism să nu ne întrebăm dacă societatea de azi mai oferă motivaţiile şi recunoaşterea de care aceşti tineri au nevoie pentru a-şi împlini potenţialul creativ. 

a consemnat Cristina Hermeziu