"Gestul de a veni în întâmpinarea celuilalt, în căutarea lui, reprezintă un nivel mai profund al dezvoltării”

- interviu cu François FARAH -

François Farah este Reprezentant UNFPA (Fondul ONU pentru Populaţie) pentru România şi Director de Ţară pentru FRI Macedonia, Moldova şi Serbia şi, de asemenea, responsabil pe probleme de securitate ONU în România. Este doctor în demografie socială, a lucrat în multe ţări din lume pe probleme de dezvoltare şi iubeşte România pentru căldura locuitorilor săi.

În ce constă activitatea dvs. ca reprezentant al UNFPA?

Sînt în România de un an şi jumătate şi am învăţat foarte multe despre ţara dumneavoastă şi despre schimbările foarte interesante care au loc aici, ca de altfel, în toată regiunea Europei de Est.
UNFPA şi-a început activitatea în România în anul 1996. Ne-am propus să avem obiective atât pe termen scurt cât şi de perspectivă. Nu mai dispunem de fonduri mari pentru activităţile noastre, însă nu noi, în calitate de reprezentanţi ai ONU, sîntem cei care implementează măsurile, ci autorităţile guvernamentale, organizaţiile societăţii civile şi cele nonguvernamentale. Instituiţiile ţării sînt cele care operează şi pun în practică aceste activităţi. Noi le asistăm la nivel de orientare, de direcţionare. De exemplu, ne ocupăm de sănătatea reproducerii, de problemele tinerilor, de chestiuni legate de gen, de discriminare, de inegalitate socială. Noi sîntem, dacă vreţi, garantul unui mandat pentru care România este semnatară, sîntem aici pentru a sensibiliza autoritatea publică pe aceste aspecte, pentru a împărtăşi din experienţa altor ţări sau regiuni şi pentru a investi în proiecte pilot care să valideze abordări care pot fi generalizate de către forurile ţării.

Sîntem, aşadar, o instituţie de consiliere la nivel de politici de echitate socială şi mai ales pe probleme de populaţie. Am avut ocazia de a lucra pe chestiuni majore, cum ar fi migraţia, îmbătrînirea populaţiei, scăderea natalităţii, am încercat să punem în lumină aceste probleme şi, mai ales, implicaţiile acestora. România este o ţară în care populaţia îmbătrîneşte. Avem o populaţie în vîrstă de peste 60 de ani numeroasă, în continuă creştere. Care sînt implicaţiile acestui fenomen pentru pensii, de exemplu? Care sînt ele din perspectiva participării oamenilor la deciziile publice, a politicii care îi priveşte direct, ce parteneri sociali putem atrage? Ce trebuie instituţionalizat la acest nivel? Din nefericire pentru noi, nu am reuşit să mai obţinem finanţare directă din partea organizaţiei după 2009. La închiderea ciclului de programe pentru România din perioada 2005 - 2009, Consiliul Executiv al UNFPA, care include, prin rotaţie, reprezentanţi a 36 de ţări - fiecare cu un mandat de 3 ani, a concluzionat că România are acum un alt statut ca membră a UE, devenind astfel ţară donatoare de fonduri. În aceste condiţii România nu mai este eligibilă pentru fonduri de la UNFPA, pentru că ea se poate autofinanţa.

Ca ţară donatoare, România, prin Ministerul Afacerilor Externe, a contribuit deja cu 100 000 de dolari pentru realizarea unor proiecte în ţările vecine, Moldova şi Serbia. Este vorba de un proiect pentru combaterea violenţei domestice în Republica Moldova. Proiectul pentru Serbia s-a concentrat pe includerea în societate a populaţiei dezavantajate, în special de etnie romă şi s-a bazat pe conceptul de “mediator sanitar” (“health mediator”) dezvoltat în România. Am dezvoltat acest concept şi a fost de succes.

Ajutorarea statelor mai puţin dezvoltate este, de altfel, o practică obişnuită şi în ţările dezvoltate precum UE, Canada, SUA, Australia, Japonia, Ţările Scandinave. Acestea s-au pus de acord pentru a rezerva până la 0,7 din PIB-ul naţional pentru ajutorul către ţările sărace din lume.

Este România activă în acest domeniu?

România nu este încă la acest nivel de 0,7 din PIB, dar începe să pună bazele ajutorului internaţional. Şi are ambiţia de a deveni ţară donatoare în sens plenar. Din nefericire, criza financiară a afectat direct finanţarea din partea României. Deci încercăm să fim inventivi şi să lucrăm pe chestiuni care cer timp şi implicare, dar mai puţini bani. Temele prioritare sînt legate de tineri, de societatea civilă, sistemele de informare logistică - la Ministerul Sănătăţii, de îmbătrînirea populaţiei - unde lucrăm cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. M-am întîlnit atât cu ONG-uri, cît şi cu reprezentanţi ai Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale pentru a încerca să identificăm care sînt programele şi practicile pentru pregătirea Strategiei pentru Îmbătrînirea Populaţiei care a fost adoptată la Madrid în 2002. S-a stabilit acolo că ţările semnatare trebuie să prezinte rapoarte naţionale despre realizările lor, ce au făcut la nivel politic, ca programe, ca instituţii, ca fonduri. Se discută despre “active ageing”, îmbătrînirea activă concepută ca ciclu de viaţă. Nu trebuie să aşteptăm să realizăm că îmbătrînim când acest lucru se întîmplă, trebuie să pregătim această bătrîneţe pentru ca ea să fie un element de ansamblu în evoluţia vieţii, să fie un progres şi nu un regres. Ceea ce constatăm pînă în prezent este că dacă ieşim la pensie, parcă nu mai facem parte din societate, sîntem respinşi. Lucrăm la percepţia bătrîneţii. Lucrăm la cooperarea intergeneraţională, la solidaritatea între tineri şi vîrstnici. Când punem bătrîneţea în contexul percepţiei pozitive, constructive şi integrate, avem certitudinea că îmbătrînim cu demnitate, că nu sîntem respinşi.

Care sînt problemele cele mai grave ale României şi Republicii Moldova din punctul de vedere al populaţiei?

Toate ţările, toate societăţile au probleme sociale. România nu este un caz izolat. Aceasta este o ţară care a cunoscut foarte multe schimbări în sensul progresului social din punctul de vedere al participării indivizilor la viaţa publică. Dar sînt probleme sociale care au persistat din vechiul regim. Vorbesc mai ales despre servicii, despre accesul la acestea, fie că sînt cele de educaţie, de sănătate, dar şi probleme de incluziune socială, de integrare economică. Vorbesc deci de aceste două aspecte. În ciuda progresului care se înregistrează, există cu certudine o disparitate pe care o vedem la nivelul unor parametri: rural faţă de urban, între diverse categorii sociale, între majoritate şi minorităţi. Există statistici, indicatori de abandon şcolar, pe care îi vedem tot mai des mai ales la categoriile defavorizate, la romi, de exemplu. Serviciile de sănătate nu sînt egalizate, nu sînt pentru toţi. Dacă vorbim despre îmbătrînirea populaţiei avem şi probleme legate de decenţa pensiilor. Deci există progrese, dar ele nu sînt universale. Există, de asemenea, probleme de integrare a tinerilor şi aici vedem iaraşi diferențe. Aceştia au acces inegal la piaţa muncii, ceea ce motivează o parte a tinerilor să părăsească ţara şi duce la migraţie. Şi abia aici începe o discuţie serioasă… 

În Republica Moldova procentul celor de vîrstă activă din afara ţării este de aproape 30%. Deci aproape o treime din populaţia activă e în afara ţării. E o problemă! Şi la nivelul productivităţii în interiorul ţării există probleme. Chiar dacă emigranţii trimit bani în ţară, asta poate rezolva doar o parte a chestiunii, mai creşte puterea de cumpărare, dar se naşte altă problemă, pentru că acest transfer de bani se utilizează, de cele mai multe ori, în consum direct. Ce facem? Avem tineri cu diplomă care nu găsesc unde să muncească din cauza economiei care nu generează locuri de muncă şi care vor fi împinşi să emigreze, deci se naşte un cerc vicios care duce la migraţie. Acesta e unul din aspecte.

E posibil să fie un milion de români în Italia, dar nu avem date statistice suficiente în acest sens. Trebuie formulate politici coerente pentru migraţie. Este un fenomen social, dar şi demografic: cînd părăsim ţara, fie amînăm constituirea unei familii, fie avem un copil sau doi în afara ţării şi trăim acolo şi nu mai revenim. Acestea duc la diminuarea dinamicii şi regenerării populaţiei într-o ţară. Aş mai adăuga problema persoanelor rămase în ţară, pe cont propriu ori în grija celor mai în vîrstă: copilul lăsat în grija bunicii sau mama în vîrsta lăsată singură. Există această generaţie rămasă aici şi care are probleme de educaţie, de orientare…  Nu am date asupra numărului copiilor care au rămas singuri după ce părinţii au plecat. Nu sînt destule politici care să ţină cont de aceste evenimente care devin fenomene, dar avem neapărată nevoie să le creăm şi să le dezvoltăm. Migraţia este naturală pentru o ţară care a fost atîtea decenii cu graniţele închise, oamenii vor să respire. Dar avem nevoie de o reglementare a consecinţelor migraţiei.

În altă ordine de idei, în România nu există un sistem de pensii bine pus la punct. Există mai mulţi bătrîni decît cei care îi susţin. Există şi tot mai puţini copii născuţi vii şi tot mai mulţi cei care părăsesc ţara. Românii vor trăi mai mult, vor fi mai longevivi şi segmentul populaţiei vîrstnice mai numeros. Trebuie să fim conştienţi de aceste realităţi şi să punem în practică politici care să ne ajute să facem faţă acestor fenomene, pentru a le gestiona mai bine. Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale este conştient de acest lucru, există studii cu proiecţii ale numărului şi structurii populaţiei pe următorii 30 de ani. Noi încercăm să sensibilizăm opinia publică asupra acestei probleme pe trei niveluri: cel al autorităţii publice - sectorul interesat de formularea politicilor, apoi media şi, cu siguranţă, societatea civilă - pentru că acestea sensibilizează puterea şi pe politicieni. Întrebarea este însă cea legată de priorităţi. Este problema populaţiei ceva important pentru noi, abordăm aceste lucruri acum sau mai tîrziu? Agenţiile Naţiunilor Unite încearcă să influenţeze scala aceasta a priorităţilor pentru a le spune celor din Guvern: este prioritar, trebuie făcut cu prioritate. De ce? Pentru că efectele sunt pe termen lung, aşa cum am explicat mai sus. Trebuie să rezolvăm acum, nu să aşteptăm ca boala să se manifeste pentru a interveni. Dacă spunem că acum prioritatea este construcţia unei şosele, foarte bine, toată lumea are dreptate, dar întrebarea este dacă ştim cu adevărat ce este mai inteligent să facem? Totul este necesar, dar ce este mai inteligent să facem pentru a gestiona mai bine viitorul? Nu doar prezentul, ci mai ales viitorul. Viitorul este cel care trebuie planificat în egală măsură cu prezentul.

Cum stăm la capitolul natalitate?

Sînt probleme complexe. Scăderea natalităţii apare în toată Europa. Fertilitatea se calculează ca raport între numărul de copii născuţi vii şi numărul femeilor de vîrstă fertilă (între 15 şi 49 de ani). Se iau 1000 de femei pe o perioadă anume şi vedem cîţi copii au avut aceste femei. Va rezulta numărul de copii născuţi de o femeie în perioada ei fertilă. Vorbim astfel despre rata totală de fertilitate. Aceasta dă descendenţa medie finală, indicator important al nivelului de stabilitate al populaţiei. Avem nevoie de 2,1 copii per femeie pentru a vorbi despre o populaţie stabilă – adică înlocuirea simplă a generaţiilor, contracarînd astfel mortalitatea. 2,1 este nivelul de stabilitate al populaţiei, tot ceea este sub această cifră determină pe termen lung o reducere a populaţiei. Romania are 1,38, adică sub nivelul de stabilizare a populaţiei. Ce înseamnă asta pentru România? Că între 2002 şi 2011 populaţia s-a diminuat semnificativ. Avem o scădere a fertilităţii, dar şi o schimbare a structurii demografice. Avem acea structură de piramidă, unde copiii vin să stabilizeze baza şi unde bătrînii se află la vîrf. Cei de la bază trebuie să fie destul de numeroşi pentru a contrabalansa pe cei care înaintează în vîrstă. Dacă avem o îngustare a bazei şi o lărgire a vîrfului, pe termen lung, vor fi perturbări economice şi de cost social. Va fi tot mai greu să menţinem stabil nivelul de viaţă socială. Mai puţine naşteri, mai puţine căsătorii şi la vîrste tot mai tîrzii, tot mai puţini copii. Dar repet, este un fenomen social complex şi larg răspîndit. Femeile care azi au cariere profesionale au mai puţin timp pentru familie. Azi avem cea mai mai mare participare a femeii la piaţa muncii şi există o diferenţă între profilul reproductiv şi cel productiv al femeii. Aceasta ar fi explicaţia simplă a unui fenomen complex. Facem un copil şi vrem să aibă parte de calitate, deci nu îl mai facem pe al doilea. Un copil costă mai mult, mai ales cel din mediul urban. La ţară copilul ajută în gospodărie, are alt rol. Sîntem dispuşi să dăm mai multă atenţie educaţiei, dezvoltării sale ca individ. Apoi mai e participarea activă a femeii pe piaţa muncii. Toţi aceşti factori fac să avem tot mai puţini copii şi acest fapt afectează structura demografică a societăţii. Avem nevoie aşadar de echilibru demografic dar nu pe seama scăderii calităţii vieţii, sau a inegalităţii sociale, sau a diminuării investiţiei în capitalul uman, sau cel destinat educaţiei copiilor. Sînt câteva ţări care au reuşit: redresarea din Franţa, de pildă, începînd cu anul 1976. De atunci s-au pus în practică multe politici sociale care să încurajeze natalitatea, s-au construit creşe, s-a mărit perioada de concediu de maternitate, etc., iar azi nivelul ratei totale a fertilităţii în Franţa a ajuns în jurul valorii de 2,0. A fost o redresare pentru că au fost multe investiţii în plan social. Asta ne duce cu gîndul la drepturile sociale, la redefinirea acestora, în relaţie cu natalitatea, formarea familiei, etc. A avea un copil este un proiect social. În ce context are el loc, cu ce parametri, cu ce noţiuni, ce idealuri?

Acum vă rog să îmi vorbiţi despre experinţa dvs. subiectivă asupra românilor de cînd sînteţi aici.

Pe mine mă fascinează România, pentru că este o ţară care, în cursul istoriei, şi-a format o personalitate de bază foarte deschisă, care reuneşte Occidentul şi Orientul. Are un rol de centru între extrema estică şi cea occidentală. Ea aduce împreună ambele perspective, le aduce la dialog. E o ţară care are o vocaţie enormă pentru dialog din punctul meu de vedere. Istoria a arătat asta. Şi geopolitica este un argument în acest sens. Iar schimbările din ultimii ani sînt miraculoase. Este o experienţă care, din punctul meu de vedere, merită documentată. Este în primul rînd o experienţă umană.

Care este lucrul care vă place cel mai mult?

Românii au o căldură umană minunată. Între stilul de interacţiune relaţional şi cel tranzacţional, eu cred că voi, românii, sînteţi mai relaţionali. Dar achitîndu-vă de tranzacţional. Adică se găseşte aici un context social deschis, primitor, cald, şi vedem că se doreşte crearea unui raport uman şi de a veni în întîmpinarea celuilalt. Dacă avem o mentalitate tranzacţională, tranzacţia este cea care condiţionează raportul uman. Este un mod de a fi, foarte legitim. Pentru noi, din alte zări, o jumătate de oră e o jumătate de oră. Deci primează funcţia înaintea persoanei. Funcţia este personalizată însă, omul e în spatele funcţiei. Dar aici persoana este cea care primează, umanul, privirea. Se naşte această chimie socială fascinantă. Din punctul meu de vedere acest lucru nu se produce de azi pe mîine, este o construcţie de personalitate de bază cu aceste detalii. Mi-a plăcut enorm, de exemplu, să vizitez Bucovina. Oamenii mă făceau să mă simt destins, ca acasă. Ei fac să nu te simţi străin, să simţi că eşti important pentru ei dacă le eşti oaspete, vor să te facă fericit. Asta pentru mine este fascinant. Gestul de a veni în întîmpinarea celuilalt, în căutarea lui, reprezintă un nivel mai profund al dezvoltării, care nu neagă materialul, dar este o valoare umană superioară. O valoare care transcende frontierele. Pentru că societatea modernă a creat enorm de multe frontiere, geografice şi de orice alt gen. Şi asta se face pe seama degradării raporturilor umane. Celălalt devine “diferit”, chiar în sens peiorativ. Dar sînt şi altfel de locuri. Am lucrat în India, timp de trei ani şi jumătate şi acolo am învăţat acel salut minunat, pe care mi l-am însuşit, a devenit “al meu”. Oamenii, cînd se întîlnesc îşi spun “Namaste“, care înseamnă eu mă înclin în faţa divinului din tine, salut divinul din tine. Pentru mine, acest lucru e minunat.  Namaste!

a consemnat Iuliana ALEXA