Vulcan, mamă, ființă vie (o poveste despre Etna)

Am lăsat mașina și am început să urcăm încet. „Nu prea mai sînt în formă”, îmi spune Toni. Ultimele luni, în care s-a tot intrat și ieșit din carantină, și-au pus amprenta pe ghidul meu, născut pe versanții Etnei – pe care o cunoaște ca pe propriul buzunar. În zile mai bune, a ghidat grupuri de turiști pe aceste pante, printre peticele de păduri de pini și pe urcușuri larg deschise, arătîndu-le depărtările și spunînd povestea. Care începe în urmă cu 500 de mii de ani. Nu e doar povestea vulcanului, ci și a Siciliei și a locuitorilor ei.

Pe măsură ce avansăm, cenușa se sfărîmă sub pașii noștri cu zgomot de biscuiți zdrobiți. Etna a erupt cu o zi în urmă – un spectacol puternic de gaze, cenușă și pietre care explodau un kilometru înălțime pe cer, urmat de un flux roșu aprins de lavă care curgea pe versanții ei. Cenușa acoperă nu numai calea noastră, ci și tot ce e în jur.

Pe 16 februarie 2021, seara primei erupții mari, mă îndreptam spre mare, în Letojanni, un mic oraș de coastă între Messina și Catania. La sud de acest oraș se află dealul din Taormina, suficient de înalt pentru a acoperi cadrul Etnei. La început, am crezut că văd un nor frumos roșu aprins. Dar cînd am băgat mîna în buzunar după aparatul foto, mi-am dat seama ce văd și am încetat să respir. Adîncurile pămîntului ieșeau prin craterul Etnei, extinzîndu-se spre cerul de deasupra.

Au urmat videoclipuri și fotografii spectaculoase cu explozii de gaz, pietre și cenușă arzătoare ieșind violent din craterele de vîrf. Și curgeri de lavă, groase ca mierea, scurgîndu-se pe versanți, frumoase și atît de îngrijorătoare. Au urmat și mesaje de la prieteni din străinătate. „Ești bine?”, au întrebat. „Ai fost evacuată?”

E greu să judeci amploarea unei erupții cînd o vezi la televizor. La fel de greu e și cînd ești la fața locului. Deși a fost anticipat, lanțul regulat al erupțiilor poate lua întorsături imprevizibile. Așa e viața aici: trăind cu un sentiment constant al imprevizibilului, dar și cu toată frumusețea și pămîntul fertil pe care Etna le-a creat, un amestec unic adînc înrădăcinat în identitatea celor aproape un milion de oameni care trăiesc pe versanții ei.

La fel ca toate terenurile locuibile de pe planetă, Etna stă pe un pat de magmă, o substanță roșie strălucitoare formată din rocă topită, cristale suspendate și bule de gaz. Camera sa de magmă e estimată la 22 de kilometri sub pămînt. Magma e formată din topirea crustei pe diferite niveluri tectonice. Două planuri se întîlnesc, unul peste celălalt. Mantaua și crusta continentală topită migrează în sus, intrînd în camera magmatică, roca lichidă fiind mai puțin densă decît cea solidă din jurul ei.

Și, pe măsură ce magma urcă, în interior se formează bule de gaz. Fiecare bulă e, la început, de dimensiunea uneia găsite într-o sticlă de Coca-Cola, însă crește în volum pe măsură ce se ridică la suprafață. Cînd toate aceste bule cresc în volum, nu pot fi evacuate ușor dacă magma e groasă, și așa presiunea se acumulează.

Sub o asemenea presiune, Etna se poate dilata pînă la 15 metri în sus, așa cum s-a întîmplat în 2002. Flancurile laterale ale Etnei s-au extins, rezultînd o erupție laterală care a durat trei luni și jumătate, devastînd numeroase zone turistice. Însă, chiar și cînd presiunea e eliberată, lucrurile nu se termină acolo. Plăcile continuă să se miște în urma deflației, adînc sub pămînt, provocînd cutremure.

Cenușa vulcanică poate provoca pagube materiale majore. Cum vîntul bătea înspre sud în seara primei erupții majore, a fost rîndul catanienilor să dea cu mătura – vîntul decide cui îi vine rîndul. Și cineva alege întotdeauna cel mai scurt pai.

Și acum iată-ne. Urcînd spre Valle del Bove, un bazin adînc și pustiu, care acoperă o suprafață de 37 de kilometri pătrați, datînd de 64.000 de ani, creat de prăbușirea predecesorilor Etnei. Nu știu dacă să sper că astăzi se va odihni sau dacă vreau să o văd în deplină putere, prinzînd viață.

Intrînd în sanctuar

Să urci pe Etna e ca și cum ai intra într-un tărîm al supranaturalului. E un loc pentru care nu sînt bine pregătită, dar știu că Toni este. A ales ca destinație Valle del Bove, un spațiu ca o vale imensă îngrădită de pereți abrupți de pînă la 1.000 m înălțime. Are forma unei potcoave, deschisă dinspre est, permițînd orașelor răspîndite în partea de est a Etnei să fie ferite de lavă și de gazele fierbinți degajate de Etna. Valea colectează aceste curgeri, oprindu-le să ajungă în aceste orașe.

Astăzi vom merge doar pînă la marginea sa, căci intrarea în Valle del Bove e interzisă. Lava din ultimele zile s-a răcit la exterior, dar e încă fierbinte în interior. Și mai mult, valea e mai largă decît percep ochii, distanțele sînt un soi de Fata Morgana care te păcălește să mergi în continuare. Elicopterele nu pot ateriza acolo și, în mijlocul unei erupții, nici n-ar încerca. Dacă Etna se trezește n-ar exista nici o scăpare și nici un loc să te ascunzi.

Adevărul e că Etna nu doarme cu adevărat niciodată. Cel mai activ vulcan din Europa – și unul dintre cele mai monitorizate din lume – se află deasupra graniței convergente a plăcii africane și eurasiatice, domnind la 3.200 m înălțime deasupra coastei de est a Siciliei. Înălțimea ei crește și coboară în funcție de erupții. E un vulcan hiperactiv: ceva în ea e mereu în mișcare.

Există apă limpede pe Etna, iar pămîntul vulcanic e fertil și bogat în minerale. Vestul Etnei e uscat, așa că acolo crește îndrăgitul și rarul fistic sicilian, cu aromă intensă de fructe. În Sicilia, fisticul e folosit aproape în orice (existînd chiar și pesto de fistic), mai puțin în espresso.

La sud se găsesc pere, culese manual și transformate într-un lichior străvechi numit Rosolio di Ficodindia dell’Etna. Estul, mai umed, e teritoriul portocalilor și lămîilor – o zonă plină de livezi care cuibăresc case în stil mediteranean, vechi și noi.

Înapoi în timp

Primele erupții ale Etnei datează de 500.000 de milioane de ani, cînd ea și o mare parte din Sicilia se aflau încă sub apă. De fapt, Sicilia, așa cum o știm, era pe atunci mai degrabă o promisiune.

Dovezi ale acestui trecut pot fi văzute de pe țărmul din Aci Trezza, un orășel aproape de Catania, de unde se pot vedea trei formațiuni de rocă verticală ieșind din mare. Legenda locală spune că acestea au fost pietrele aruncate lui Ulise de monstrul Ciclop. Dar sînt rămășițe ale nașterii Etnei, cu straturile lor nisipoase superioare așezate pe magma antică ce a ieșit sub fundul nisipos al mării.

Toni se oprește din cînd în cînd. Cu cît înaintăm, cu atît perspectiva se lărgește. Putem vedea întreaga coastă, de la Taormina la Catania și mult mai departe. Vedem ceea ce vede Etna: imaginea de ansamblu. O hartă topografică din viața reală, cu colonii umane pe versanții ei puternici care se îndulcesc, odată ce coboară înspre văile ce ajung la mare.

Acest peisaj etalează toată activitatea Etnei. Toni îmi arată La Montagnola, craterul de la erupția din 1763. Apoi Monti Rossi din 1669, una dintre cele mai devastatoare erupții cunoscute din istorie. Apoi îmi indică spre Crateri Silvestri și o mulțime de alte conuri de flanc, toate cu istoria lor de forță și daune. Sînt suficient de aproape unul de celălalt pentru a înțelege că, în timp, Etna poate izbucni literalmente oriunde.

Vulcanul care respiră

Am urcat pe Etna și în noiembrie 2020, cînd vîrful era într-o liniște desăvîrșită, cu mici eliberări ocazionale de gaz din crater – eliberări care fac Etna mai prietenoasă, căci înseamnă că nu acumulează îndreptîndu-se spre o catastrofă –, așa cum cel mai probabil face Vezuviul, vulcanul care veghează Napoli, care nu a văzut nici o erupție majoră din 1631. Pentru Vezuviu, următorul dezastru nu e o întrebare, ci o chestiune de timp.

Etna, în schimb, e un vulcan care respiră, respirații adînci care mișcă pămîntul și plăcile sale cu regularitate, provocînd cutremure și crăpături care deschid ventre vulcanice laterale. Erupțiile sînt într-o oarecare măsură previzibile. Craterele superioare au o conductă deschisă, așa că, odată ce instrumentele de monitorizare înregistrează mișcare în acea zonă, se știe că urmează o erupție la vîrf.

Erupțiile laterale sînt mai complicate. Acestea sînt de obicei anunțate de cutremure, iar sistemul de monitorizare GPS poate detecta extinderea corpului Etnei, pe măsură ce flancurile ei se mișcă și se dilată din cauza presiunii. Cînd începe o erupție laterală, se deschid noi fracturi pe una sau mai multe laturi, la joasă altitudine. Cînd și unde se va întîmpla acest lucru e mereu o surpriză, deoarece craterele laterale se pot deschide oriunde. A trăi aici înseamnă să știi că un crater se poate deschide în grădina ta sau sub casa ta în orice moment.

Altă necunoscută e unde veți fi tu și cei dragi cînd lucrurile vor începe să se miște. O casă pe Etna, o familie care își cîștigă existența pe pămîntul ei – o întreagă viață se poate schimba de azi pe  mîine. Orașele împrăștiate pe versanții Etnei au nume de sfinți, pentru că, în trecut, oamenii au simțit că lucrurile necunoscute care nu pot fi controlate sînt mai bine lăsate în mîinile lor.

Toni îmi spune că mai e puțin pînă la destinație. Urmînd poteca, încă două cotituri și iată: Valle del Bove, vastă, pustie, învăluită în tăcere. Sîntem puncte minuscule care privesc în această dolină magnetică întunecată. Craterele de vîrf sînt la puțin peste un kilometru de locul în care ne aflăm, dar Etna e binedispusă, iar deasupra noastră cerul e larg și albastru.

Nu avem cuvinte. Ne așezăm pe o stîncă. Și privim. Sîntem pe Pămînt, dar am putea fi la fel de bine pe o altă planetă. Dintr-un crater, observ o linie de abur care urcă sus, ajungînd în atmosferă, transformîndu-se într-un nor în formă de pește chiar deasupra ei. Zîmbesc.

Ipostaze de viață

O zi ca aceasta e ca o clipire în ochii vieții unui vulcan. Dacă Etna ar avea aceeași durată de viață ca și noi, ar însemna că ar erupe la fiecare cîteva minute. Pentru noi, rămășițele unui crater activ cu sute de ani în urmă par atît de vechi încît am putea fi induși în eroare să credem că el ține de trecut. Dar în anii vulcanilor, acel crater s-a format ieri.

Timpul curge diferit pentru Etna și pentru noi. Suma vieților noastre umane de-a lungul generațiilor, totalul celor cîteva mii de ani de existență înseamnă că sîntem doar o adăugare recentă la viața ei. Această nepotrivire temporală face incredibil de greu să credem că un crater din secolul al XIII-lea s-ar putea redeschide. Însă faptul că într-o zonă nu a existat activitate de sute de ani nu înseamnă că e un loc sigur.

Un frumos Memento mori

Activitatea Etnei s-a intensificat în ultimii douăzeci de ani. Cercetări recente indică faptul că gravitația – cu magma în creștere jucînd și ea un rol – face ca flancul de sud-est să alunece spre mare. Acest lucru se întîmplă cu o rată de 14 mm pe an. Deocamdată nu e clar dacă alunecarea e normală sau rapidă, dar întrebarea rămîne: s-ar putea ca într-o zi aceasta să ducă la un colaps catastrofal? Există temerea că un astfel de eveniment va crea un mega-tsunami care ar devasta nu numai Sicilia, ci toate țărmurile estice ale Mediteranei. Deocamdată nu există nici un semn că un astfel de eveniment ar fi iminent, dar lipsa datelor despre orice incidente similare înseamnă că nu avem cum să știm cu siguranță cînd ar putea avea loc un astfel de colaps major.

Totuși, cît e încă aici – atît ea, cît și noi –, Etna e mai degrabă iubită decît de temut. Oamenii din Sicilia simt că Etna e parte intrinsecă a identității lor și a tot ce are și ce înseamnă Sicilia. E martora vieților lor, în timp ce ei, la scară mică, sînt martorii vieții ei. Își schimbă înălțimea și forma și pielea, are toanele ei. Iar ei o admiră și o respectă. „Nu vorbim despre erupții, fiindcă pentru noi Etna nu e un vulcan”, mi-a spus Toni. „Este o ființă vie.”

Văzînd-o și auzind localnicii vorbind despre ea – folosind uneori cuvintele pe care le folosesc îndrăgostiții – mă face să reflectez la felul în care pericolul poate coexista cu siguranța sentimentului de acasă. Puțini dintre noi trăiesc cu o perspectivă clară a unui dezastru natural care poate izbucni oricînd. Dar oare sentimentul de siguranță vine doar din simplul fapt că nimic nu pare iminent?

Imprevizibilul cu potențial catastrofă a fost parte din viața sicilienilor dintotdeauna. Dar pentru mulți dintre noi, el a devenit tangibil abia cînd COVID-19 ne-a schimbat tuturor viața. Sicilienii care trăiesc în vecinătatea Etnei știu că viața, așa cum este astăzi, e doar un aranjament temporar. Etna e un Memento mori fascinant și constant. Existența pericolului și a schimbării pe care Etna le reprezintă și le promite face parte din sentimentul lor de a fi acasă.

Părăsim Valle del Bove, călcînd pe plante moi uscate, alunecînd pe cenușă de-a lungul conului unui vechi crater. Tot ce vedem în jur acum, mîine ar putea arăta cu totul altfel. Dar oare nu așa e și viața? O continuă schimbare, o continuă impermanență? Această „ființă vie” se schimbă continuu, iar odată cu ea, întreaga lume din jurul ei. La fel și noi. Puterile noastre sînt mult diferite, dar mă întreb dacă pînă la urmă nu asta avem în comun.

Mă întorc și mai arunc o privire – aburi continuă să se ridice din crater, ajungînd în atmosferă. Pentru moment, Etna e calmă și făurește nori.

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă freelancer.

Foto: Bianca-Olivia Niță