Așa cum am mai scris, fac parte din generația decrețeilor. A celor veniți puhoi, la sfîrșit de ani ’60, început de ani ’70, doriți ori nedoriți, obligați să facă față unei concurențe acerbe la examene și trăitori cu un picior (copilăria și adolescența) într-o epocă (cea de tristă amintire) și cu unul (tinerețea și maturitatea) în cealaltă. Cea de după ’89.
Revoluția (știu, termenul e controversat) m-a prins în facultate și, asemenea majorității colegilor mei, am ieșit în Piața Universității, pe 21 decembrie seara, fără să fi fost eroi. Ci, pur și simplu, participanți. Participanți anonimi, dar necesari ca să se schimbe lucrurile.
Am ieșit pentru că așa simțeam. Pentru că, deși tineri și inconștienți, în ultimii ani ai regimului ceaușist deja devenise greu să supraviețuim. Deși diverse persoane nostalgice îmi repetă că „Toată lumea se descurca“, eu știu că nu era deloc așa. Cei care spun asta lucrau în servicii, la magazine sau restaurante, ori aveau rude mai înstărite la țară și așa mai făceau rost de produse: se ajunsese chiar la un soi de schimburi în natură, asta pe lîngă comerțul la negru care se dezvoltase. Ceilalți locuitori ai României socialiste, însă, cei mai mulți, nu se descurcau atît de ușor: stăteau la cozi interminabile, nu aveau căldură și lumină, nu găseau aproape nimic de îmbrăcat prin magazine, ca să nu mai vorbim de electrocasnice sau alte cele, mașina era un lux pentru care trebuia să aștepți ani de zile; de călătorit, dacă aveai dosar bun, puteai s-o faci, în general, în alte țări socialste, în ziare nu aveai ce citi și la televizor nu aveai ce vedea, găseai cu greu cărți străine, filmele erau cenzurate și nu aveai voie să ai atitudini civice sau să discuți chestiuni politice. Sigur, iarăși se vor ridica voci, multe dintre cele de mai sus își găseau soluții ilicite, underground. E adevărat, dar și astea erau cu riscuri: mișunau printre noi turnătorii.
Așa că cine spune că a fost bine atunci trebuie să fi avut privilegii. Sau să nu fi înțeles nimic din nimic, mai ales din ideea de libertate: a cuvîntului, a presei, de mișcare etc., și nici din drepturile omului (despre care habar nu aveam). După decembrie ’89, practic, pentru generația noastră a început totul. Deși, aparent, știam o grămadă de lucruri, pentru că tocisem mereu cu sîrg tot soiul de chestiuni teoretice ca să luăm examenele, de fapt nu știam nimic. Trăiserăm într-o bulă cu pereți de cauciuc, ne rostogoleam în ea și cu ea fericiți în zeama noastră aproximativă, în propriul nostru Truman Show.
Și acum, deodată, se deschideau toate. Lumea ni se oferea, eram fix ca-n filmele Disney în care personajele cască ochii naivi și mari în fața unei flori care se deschide, de pildă. Nu numai că învelișul bulei se spărsese și abia acum ne dădeam seama ce înseamnă să respiri. Dar lumea nouă, cea făr’ de bulă, urma să ne-o facem noi. Nu doar să trăim în ea, aveam șansa să-i fim și făurari, creatori, să ne-o clădim după dorințele noastre.
Așa că am purces la treabă. Studenți fiind, am refăcut programa pentru anul ce urma, am cerut încă un an, am pus profesorii indezirabili pe o listă (acum nu sînt deloc încîntată de asta). Am făcut un ziar, liber, al studenților, unde am scris ce ne doare. Am păzit facultatea, cu rîndul, nopțile, de „teroriști“. Am fost cam zi de zi în Piața Universității, unde, practic, am trăit. Acolo am luat lumea de la început, am deconstruit-o bucată cu bucată pe cea veche și am încercat să aflăm, într-un prim exercițiu al democrației, cum să construim alta în loc. Am învățat să vorbim liber și că avem drepturi.
În același timp, însă, am fost obligați să constatăm că nu e totul atît de idilic. Că, deși aparent avem aripi și libertate „absolută“, mereu e cineva care ne pune bețe-n roate. Care stabilește lucrurile pentru noi, dar, de fapt, împotriva noastră. Care manipulează și ne manipulează în virtutea unor interese care nu au legătură cu ale noastre, ale celor mulți și de-abia dezmeticiți și plutitori, ci cu ale „lor“, ale celor aflați la putere. Că, pentru putere, cei mai mulți nu ezită să facă lucruri reprobabile, chiar criminale. Cum ar fi să cheme minerii și să-i bată măr, aproape să-i omoare pe colegii noștri care se găseau în facultate atunci, printre mulți alții. Că nu avem acces chiar oriunde și că, pînă la o reală bunăstare, trebuie să trecem printr-o tranziție care începuse să pară fără sfîrșit.
Am continuat să facem ce am putut și cum am putut mai bine. Tot am fost pionieri în diverse domenii și ne-am făcut fiecare treaba cum ne‑au ținut puterile și cum ne-a îndemnat conștiința (în cazul în care o aveam).
Unul dintre instrumentele democratice pe care l-am avut mereu la îndemînă a fost votul. Drept pe care eu, una, mi l‑am exercitat de fiecare dată, cum am crezut că-i mai bine. Inclusiv acum. Cînd consider că s-a dovedit chiar un instrument democratic funcțional și puternic. Capabil să sancționeze mafia, hoția, incompetența și încercările de obstrucționare a Justiției. Un instrument al unei schimbări, sper, radicale. În ciuda diverselor cîrcoteli din jur, chiar cred că e un asemenea moment.
