DILEMABLOG

Există şi categoria celor care ţin post, "că aşa trebuie", dar care se plîng în continuu, de parcă ar fi primit o pedeapsă. Stau lîngă tine la restaurant şi, în timp ce tu îţi comanzi o friptură, ei suspină şi ronţăie trişti o foaie de salată, cu ochii aţintiţi în farfuria ta.

Vizitînd Castelul Gruyères din vestul Elveţiei, construit după un plan tipic fortificaţiilor din Savoia şi cu o istorie ce numără vreo 19 conţi, am descoperit întîmplător Muzeul „H.R. Giger”, graficianul care, practic, a inventat imaginarul horror/SF hollywoodian.

Cuvîntul anului 2013 a fost „selfie”. Iar vestea că Asociaţia Americană de Psihiatrie (APA) a hotărît, în prima sa întrunire din 2014, să clasifice autoportretele realizate cu device-uri portabile drept simptome ale unei tulburări mintale s-a răspîndit năpraznic pe reţelele de socializare. Sîntem cu toţii bolnavi?

O liftieră rezolvă cuvinte încrucișate. O alta își întinde piciorul pe un scăunel, pentru circulație. O a treia vorbește la telefon. Uneori, cînd persoana in charge întreabă, pe un ton profi,  dacă la 4 merge cineva? Dar la 6? Și apoi anunță etajele, am senzația că sînt într-o călătorie cu racheta, într-un parc gen Disneyland…

Nu mai știu cum mi-a venit ideea să fac un dosar despre divele anilor ’80. S-ar putea să fi existat un plan mai vechi, de pe vremea cînd făceam Republik, dar nu pot să bag mîna în foc. Mi-am dat seama că odată intrată în povestea cu muzica ușoară românească, am recuperat o bucată dintr-o istorie personală cumva blurată.

Primeşti o scrisorică de la ANAF cum că trebuie să dai înapoi Statului Român o sumă de bani din „recalculări”. Nu este o sumă mică, nici extrem de mare, dar îndeajuns de enervantă, căci intră în contul cheltuielilor „neaşteptate”. Oftezi, ţi se rupe inima, dar te conformezi şi pleci spre secţia financiară de care „aparţii”.

În fiecare secundă din fiecare minut din fiecare oră ş.a.m.d. din fiecare încăpere din fiecare clădire din fiecare oraş din fiecare ţară ş.a.m.d., se aude cea mai frumoasă piesă din lume.

Povestiri de pe Calea Moșilor este o carte despre copilăria mea, la granița dintre două regimuri, cel comunist și cel capitalist, „de tranziție”, al anilor ’90. Este vorba despre viața și întîmplările mărunte de pe o stradă aparent banală, care s-a schimbat, s-a transformat sub ochii mei, pe măsură ce creșteam.

Dacă ai norocul să te poți trezi la primele ore ale dimineții, pe la 6 ( ba chiar mai devreme), totul arată altfel. Încă e întuneric, un întuneric, însă, promițător, din care simți că va miji curînd o geană de lumină.

Mă raportez la Facebook ca la o lume paralelă. Utilă, impresionată, dar străină. S-ar putea să mă fi izolat cu bună știință și tentaculele mele comunicaționale să fie ușor atrofiate pentru standardele vremurilor noastre. Dar deocamdată funcționez așa. Dacă vreau să mă văd cu cineva îmi dau o întîlnire.

Apare în romanul lui Graham Greene The End Of The Affair şi la Iris Murdoch în Under The Net, dar primul care mi-a vorbit de pub-ul The French House, şi care, în cele din urmă, m-a şi dus acolo, a fost scriitorul britanic Paul Bailey.

Şi anul acesta, informaţiile despre restaurantele "înstelate" s-au scurs în presă precum siropul de zmeură pe faţa de masă proaspăt spălată şi apretată.

Într-un parc, un părinte îşi pocneşte copilul. Copilul urlă, părintele îi mai arde o palmă. O doamnă intervine şi apostrofează părintele. Părintele se enervează, îi aruncă un „nu-i treaba ta”, după care îşi mai pocneşte o dată copilul, pe motiv că „îl face de rîs pe stradă”.

Uneori, cînd e frumos afară și lucrurile merg bine și pe să-i zicem dinăuntru (depresia mai scade, nu ești pe moarte, iubirile se mai leagă, familia e în status quo și ai cît de cît bani de-o pîine, o bere și o carte) lumea din  jur, pe care o străbați, pare să țină cu tine. Ca-n basme.

Presupun că mulți dintre voi, ați avut cel puțin o dată în viață coșmarul cu liftul. În cazul meu, aveam parte de el cel mai frecvent în copilărie, ca mai apoi să mai apară sporadic de niciunde, la maturitate. Pentru un copil, frica de lift este inconștientă.

În redacție, proporția e așa: cei care nu avem carnet de conducere sîntem mai mulți decît cei care au. Unora dintre noi ne-a trecut prin cap să facem școala. În situația asta sînt eu (care am terminat-o) și încă un coleg care a început-o de curînd.

Personal, prefer o țară în care oricine poate să emită orice opinii politice - chiar cu riscul de a ne cere Transilvania înapoi niște maghiari amețiți - decît o țară în care Băsescu, Ponta, Săftoiu, Zgonea sau alți politicieni decid ei ce e voie să se ceară și ce nu.

Februarie 2009: „Debutul celor de la Fanfarlo. Cam prea Arcade Fire&Beirut şi prea puţin Fanfarlo. Însă Bowie i-a pus pe top tenul lui cu muzică nouă. O fi ştiind el ceva.” Evident, Bowie ştia.

Continui și voi continua să merg pe scări. Rămîne o experiență interesantă. Afli, printre etaje, o întreagă lume.

În aprilie se deschide la Berlin cea mai mare expoziţie de pînă acum a lui Ai Weiwei. Însă artistul nu va fi prezent la vernisaj. Autorităţile de la Beijing nu i-au eliberat paşaport. Fără comentarii. Şi fără explicaţii.

N-am înțeles mare lucru din zecile de texte, opinii, blogăreli și postări pe Facebook în legătură cu eventuala grațiere a lui Gică Popescu, deși m-am străduit. Adică am făcut tot posibilul să înțeleg argumentația celor care cereau sau respingeau ideea că Traian Băsescu, președintele țării, ar trebui/n-ar trebui să-l grațieze pe marele fotbalist.

M-a emoțioant un articol citit la un moment dat în care se vorbea despre adictivitatea extremă a celor care le scriu producătorilor că sînt grav bolnavi, nu mai au mult de trăit, dar vor să știe ce se întîmplă pînă la urmă cu eroii serialului lor preferat și îndelung urmărit.

Din cînd în cînd, nu foarte des, apare la noi o trupă pe care vrei s-o iei acasă. Vrei să faci cunoştinţă cu membrii ei, să le spui „aşa, domnule, bravo”, să staţi la o bere după concert, să vorbiţi despre cine ce-a mai ascultat, şi dup-aia să vină toţi la tine acasă.

Cînd pe burtiera unei emisiuni curg informaţii gen „breaking news” cum că în Vrancea s-a mai înregistrat „încă un seism”, se îndemnă, negustoreşte: „staţi cu noi pentru detalii” – detalii care, de fapt, nu există.

În anii 90, erau puține magazine deschise noaptea. Le numărai pe degete și nu găseai mare  lucru-n ele. Cu toate acestea, mă bucuram că existau: reprezentau o promisiune, ce-i drept incertă, spre altceva.

În Europa, unde (aproape) totul e normat şi reglementat, nu există încă o legislaţie comună cu privire la consumul de droguri uşoare. În unele state consumul este permis, în altele e doar tolerat, în celelalte (majoritatea) – este interzis.

M-am reîntors la Madrid după cinci ani. De data asta singură. Am hălăduit de atunci prin o grămadă de locuri. Cînd am ajuns prima dată pe Grand Via, ni s-a părut că ar avea un aer newyorkez. Dar nu fuseserăm încă acolo, aveam o imagine din poze, cumva formatată.

● Parlamentul European a votat pentru eliminarea vizelor pentru moldoveni. Urmează Consiliul și gata. Sper să nu avem parte de surprize de la pionii (Cipru?) sau prietenii lui Putin. Ar fi rușinos. Acum e momentul ca Băsescu și Ponta să dea telefoane fiecare la amicii lui. Dacă nu au prea mulți, să dea oricum și să se roage frumos.

În curînd, Statele Unite ar putea deveni cel mai mare producător de petrol şi gaze naturale din lume. Şi asta graţie noii tehnologii de exploatare prin fracturare hidraulică. Tocmai acea tehnologie care unora dintre noi ni se pare dubioasă.

Era una dintre puținele vecine pe care nu aveam cum să n-o țin minte: mai mult decît prezentabilă, frumoasă și cu un soi de prestanță să nu zicem chiar nobiliară, cu o poveste de dragoste în spate, dar și una de mici mizerii inevitabile între locatari.

Am tot citit știrile din ultimele zile, anchete peste anchete, legate de fata disparută și regăsită după ce și-a petrecut două nopți la mînăstirea Schitul Rarău. Și mi-am amintit de povestea pe care am trăit-o eu însămi la 17 ani. Seamănă pe undeva cu a Iuliei Ionescu.

În zilele în care Dilema îşi făcea blog, eseistul britanic de largă acoperire Alain de Botton îşi făcea ziar. De fapt, nu chiar ziar, ci site de ştiri, şi nu singur, ci împreună cu „nişte colegi” filosofi.

“Dom’le” – a zis la un moment dat un tînăr coleg de redacție, un pic agitat, adresîndu-se nouă, celor mai în vîrstă – “da’ voi cum vă întîlneați pe vremea cînd nu erau telefoane mobile? Cum făceați ca să vă găsiți?”.

Cancelarul german a anunţat că va propune un asemenea proiect în parteneriat cu Franţa şi că se va consulta pe această temă cu preşedintele Francois Hollande. „Vom vorbi despre providerii europeni, care să ofere siguranţa cetăţenilor nostri astfel încît aceştia să nu trimită email-uri sau alte informaţii trecînd peste Atlantic.

Doru Ciocan, care este preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice (ANRSC), „vrea să fie interzisă prin lege închiderea caloriferelor în apartamentele cu repartitoare, pe motiv că «şmecheria» de a beneficia de căldura venită prin pereţi de la vecini ar fi o încălcare a Constituţiei, în legătură cu care s-au primit numeroase plîngeri.”