Ziua Tineretului

Ziua de 2 mai 1986 era zi liberă, Ziua Tineretului. O ţin bine minte. Dimineaţa m-am dus la pescuit pe rîul Doamnei şi am prins nişte cărăşei pe care i-am luat cu mine la serviciu să-i prăjesc şi să-i mănînc cu colegii de muncă.

Eram şef de tură la Reactorul de Cercetări TRIGA de la IRNE Piteşti. Cunoşteam acest reactor încă din iulie 1974, din stadiul de groapă de vreun metru şi jumătate adîncime, pînă în noiembrie 1979, cînd a ajuns la prima criticitate. Am făcut parte din echipa de punere în funcţiune şi reuşisem să-l văd intrat în exploatare împreună cu echipa de experţi americani de la General Atomics. Este cel mai răspîndit reactor de cercetări din lume, un reactor uşor de exploatat, prietenos, tipic pentru universităţile americane.

Am plecat la serviciu pe la ora 14, eram în tura de după-amiază, într-o zi în care numai noi, cei în serviciile de tură, eram prezenţi. Reactorul funcţiona, se desfăşurau iradieri şi eram atenţi la funcţionarea lui. După ora 16 am remarcat că toate indicatoarele de niveluri de radiaţii din camera de control începuseră să crească nebuneşte, unele la valori de peste o mie de ori mai mari.

Venise norul de la Cernobîl! Ştiam asta de la Europa Liberă. Cînd centralele suedeze au înregistrat norul de radioactivitate, sovieticii au trebuit să recunoască accidentul, dar în România nu ni se spusese nimic.

Am sunat la ofiţerul de serviciu şi acesta l-a anunţat pe director, care mi-a cerut să nu opresc reactorul. „Radioactivitatea este de afară, de la Cernobîl!“ Sistemul de ventilaţie a intrat pe avarie şi funcţiona în circuit închis, se recircula aerul din clădirea reactorului trecut prin filtre, eram într-una din cele mai protejate zone din România acelui timp.

Spre seară a apărut un nor negru şi acesta s-a aşezat pe coama dealului, unde se afla institutul, şi peste oraşul Piteşti. Toată radioactivitatea din nor s-a vărsat peste noi. Am început măsurătorile şi radioactivitatea gamma de afară era mai mare decît nivelul obişnuit al halei reactorului. Şeful meu de secţie a avut ideea să strîngem apa de ploaie recoltată pe o folie de plastic şi să o măsurăm la spectrometrul gamma: am găsit tot tabelul lui Mendeleev în acei izotopi radioactivi! A doua zi, şeful de secţie a avut răbdarea să caute prin iarbă cu un detector Geiger şi a depistat un fragment microscopic de combustibil provenit chiar din explozia de la Cernobîl.

Seara, revenit acasă, l-am căutat pe amicul şi vecinul meu Ilie, fizician la acelaşi institut, şi i-am povestit. Cu informaţii de tip Radio Şanţ ştiam că iodul (radioactiv) se dizolvă în alcool şi am dat iama în vinul lui Ilie, produs în via proprie din zona Slatinei.

Informaţiile de la noi au fost transmise autorităţilor şi în Piteşti s-a anunţat că apa nu mai este potabilă. Oamenii au fost aprovizionaţi cu apă din cisterne provenită din surse acoperite. Cred că a fost unul din puţinele locuri unde s‑a ­luat această măsură de prevenţie, pentru că ulterior am povestit unor colegi de la IFA Măgurele care încă nu aflaseră de nor. Am anunţat prietenii şi rudele să ia măsuri de izolare a ferestrelor şi să pună ştergătoare de picioare cu oţet. Atunci a fost pentru prima dată cînd am avut îndoieli şi dileme etice cu privire la meseria pe care mi-am ales-o.

Fac parte din prima promoţie care a dat examen în 1967 la Secţia de Centrale Nucleare Electrice, înfiinţată atunci la Facultatea de Energetică de la Institutul Politehnic (ulterior Universitatea Politehnica) din Bucureşti. Am lucrat şi am făcut asistenţă tehnică în anii ’90 şi la punerea în funcţiune a primului reactor CANDU de la Cernavodă, care azi produce 10% din energia electrică necesară României. Am lucrat pînă la pensionare în domeniul energeticii nucleare şi sînt un suporter convins al acestei forme de energie. Este soluţia care asigură energia electrică la preţuri convenabile pentru infrastructurile de funcţionare ale unei economii avansate, fără a produce poluare cu gaze de seră, în condiţiile depozitării în siguranţă a deşeurilor radioactive. Franţa produce prin energia nucleară 75% din energia electrică de care are nevoie.

Dezastrul de la Cernobîl a fost o grea lovitură pentru această industrie. Dacă comparăm însă cu catastrofa de la Fukushima, în Japonia unora dintre cei mai buni ingineri din lume, consecinţele de la Cernobîl asupra mediului şi oamenilor sînt mult mai mari. Cernobîl are nevoie de intervenţii şi în viitor asupra chesonului care confinează resturile catastrofei, pe cînd operaţiunile de la Fukushima sînt, din fericire, deja mult mai avansate.

Gheorghe Neguţ este profesor dr. invitat la Universitatea Politehnica din Bucureşti.

Foto: R. Bassbar