Ziua independenţei

„Cînd business-ul devine prioritar, osia trece de car, iar materialul devine precar.“ Cuvintele lui Andrei Brebianu – îl ştiţi mai degrabă ca Norzeatic (vezi foto) – ne oferă un punct de plecare în tentativa noastră de imersiune în apele muzicii independente fabricate în România.

Muzicienii care s-au situat în ea încă de la originile acestei sintagme, undeva în preistoria mişcării punk, au făcut-o într-o manieră idealistă, nefiind interesaţi în a se ataşa şi a funcţiona în reţelele/reţetele corporatiste/capitaliste, privite ca agenţi ai virusării libertăţii artistice şi ai comodificării propriilor producţii. Vlad Stoica, parte a trupei Coughy, îl completează pe MC-ul din Bucureşti: „Cred că a fi în circuitul «profesionist» necesită sacrificii de timp pe care nu aş putea să le ofer. Privesc activitatea mea în mediul muzical doar ca pe un capriciu pe care încerc să mi-l satisfac, poate ca pe un hobby“. Pe aceeaşi linie vine şi răspunsul lui Valentin Toma, din grupul timişorean Makunouchi Bento: „Am fost tot timpul o trupă independentă, care a funcţionat dintr-o mare pasiune. Nu am avut niciodată PR, şi cele mai «serioase» apariţii în media mainstream le-am avut prin organizaţia şi festivalul TMBase. Mai departe însă, în activitatea noastră ca trupă, ne-am promovat singuri şi prin intermediul apariţiilor la diverse netlabeluri“.

Dacă independenţa artistică s-a referit întotdeauna la capacitatea unui autor de a-şi produce şi publica operele, unele neatinse de interesele comerciale ale unei organizaţii, prin propriile posibilităţi, se cheamă că, graţie evoluţiei tehnologice şi a Internetului, sîntem în plină vîrstă de aur a acestei forme de manifestare. Maria Balabaş, membru al colectivului muzical Avant’n’Gard, punctează momentul: „Albumul Soare Staniol cuprinde exact muzica noastră, aşa cum suna ea la momentul respectiv, ceea ce este minunat. Şi mă gîndesc, un artist independent îşi asumă tot ceea ce înseamnă gesturi radicale de curaj şi de eliberare de constrîngeri, creîndu-şi propriul limbaj…“ Esenţial, „a fi independent înseamnă a nu fi dependent“, aşa cum spune artistul multimedia Daniel Dorobanţu, fie că vorbim aici despre resurse, despre modele sau despre afinităţi.

În arte, în general, noile tehnologii, care au democratizat accesul la mijloacele de producţie, şi noua (dez)ordine din satul global, aptă să ofere oricărui artist capacitatea de a o promova şi distribui fără costuri – sau cu unele modice –, îi livrează autorului posibilitatea de a se ataşa mai mult ca niciodată unui ethos do it yourself, sursa primă şi strictă a independenţei, ştergînd liniile de demarcaţie între indie şi comercial, pe care le crease mediul offline (dar muşcînd şi din factorul de exclusivitate şi intimitate pe care se baza, la începuturile ei, acest balon de autonomie artistică). Şerban Marinescu, unul dintre constructorii label-ului Local Records, iniţial conceput ca o platformă de promovare a muzicii româneşti independente, confirmă ipoteza: „Noi existăm în principal pe Internet. Aici ne-am născut şi, oricîte incursiuni în «lumea fizică» am făcut, tot aici am rămas. În ziua de azi, Facebook este cea mai bună modalitate de promovare, înlocuind complet celelalte canale. Încă mai trimitem comunicate de presă, dar efectul apariţiei, în măsura în care totuşi se întîmplă, este aproape nul în presa tradiţională“.

Pe muzicienii independenţi de astăzi îi găsim online, pentru că toate operele lor sînt aşezate pe unul dintre rafturile uriaşelor şi necartografiatelor hipermarketuri virtuale cu produse gratuite, reprezentate de canalele de difuzare de pe Internet: monstruosul YouTube, clinicul Soundcloud, depăşitul MySpace, casa de discuri şi magazinul virtual gratuit Bandcamp şi, nu în ultimul rînd, odrasla directă a lui Big Brother, pe numele ei Facebook. Artiştii numiţi „independenţi“ sînt o specie care se încăpăţînează să existe dincolo de toate maşinaţiunile şi maşinăriile industriei muzicale, a cărei forţă de rezistenţă în faţa nivelării operate prin mainstream a constituit-o nu cantitatea de tehnici, instrumente, investiţii în echipamente scumpe, ci mai ales respectarea unui contract interior de evoluţie în care contează calitatea, amplitudinea exprimării libere şi, mai ales, creativitatea realizată de cele mai multe ori prin mijloace artizanale şi rezultată dintr-o gîndire laterală şi paralelă faţă de cursul majoritar. Această specie a crescut iniţial din opoziţia, nu neapărat politică, ci mai mult faţă de o politică de producţie şi consum a muzicii, în climatul economic al anilor 1970 din Marea Britanie. De atunci şi pînă acum este legată de conceptul central de DIY, filozofie pragmatică a producţiei, promovării şi distribuţiei prin mijloace proprii a muzicii făcute de artişti care nu au un contract şi nu sînt interesaţi în a avea unul cu o casă de discuri majoră. Astfel au apărut label-uri precum Rough Trade, Factory, Cherry Red sau, mai tîrziu, Sub Pop, care s-au vrut şi au fost – unele doar pînă cînd au fost capabile să reziste tentaţiei comercialului – umbrele şi hub-uri recunoscute pentru producţiile muzicienilor independenţi.

Iluzie & greşeală

În România, lucrurile stau aparent mai simplu, neexistînd un strat consistent de label-uri afiliate acestei ideologii. În cazul puţinelor excepţii, reţeta este mereu aceeaşi: artiştii nu îşi cîştigă existenţa numai din muzică, au de multe ori slujbe fără nici o legătură cu aceasta. Cei mai mulţi dintre promotorii din acest univers paralel se află, şi ei, în aceeaşi situaţie. Co-fondatorul Local Records afişează un realism dezarmant: „De la început am ştiut că a încerca să vindem muzică ar fi o iluzie şi o greşeală. Nu o duc bine vînzările de muzică nicăieri în lume pe zona asta, dar în România sînt complet inexistente. În absenţa unei pieţe reale pentru tipul ăsta de produs, a cere bani pentru el nu înseamnă decît să pui o barieră imensă între producător şi ascultător. Tot ce ne-a interesat a fost să facem ca muzica să ajungă la ascultător“. În cazul Local Records, lucrurile stau aproape exemplar, acest label putînd deveni obiectul unui studiu de caz ideal pentru ce înseamnă o asociaţie nonprofit construită exclusiv din pasiune, networking şi sponsorizări, care funcţionează sub regim de ONG.

Ceea ce face diferenţa, în tot lanţul economic în care funcţionează producătorii şi promotorii, faţă de numele care ocupă în mod curent topurile comerciale, este factorul Internet. Şi anume, folosirea extensivă şi majoritar exclusivă a reţelelor sociale dominante la momentul actual pentru promovarea muzicii şi a evenimentelor la care sînt invitaţi sau pe care le organizează cei din interiorul acestui sistem. Factorul Internet este, totodată, şi cel care face ca dihotomiile mainstream vs underground şi comercial vs independent, pe care s-a construit pînă acum introducerea în lumea muzicii independente, să nu mai fie, cum spuneam, atît de eficiente. Liar, unul dintre artiştii promovaţi de Origami Sound, un alt label independent din România, intrat de curînd în playlist-urile Radio Guerrilla, e tranşant în această privinţă: „Nu mai există underground. Şi nu mai există mainstream. Există nişe peste nişe peste nişe. Şi aproape orice nişă este parazitată de mainstream, mai devreme sau mai tîrziu. Există platforme pentru orice, «s-a democratizat tot», cum spune platitudinea...“

E o opinie radicală şi care are partea ei bună de relativitate. Herne, capul aceluiaşi label Origami Sound, vine să nuanţeaze: „Pe plan internaţional s-a subţiat mult «gheaţa» dintre mainstream şi underground. Ceva foarte popular în underground face mult mai repede pasul către mainstream, iar chestia asta se simte. Nu mai există aşa-numitele megastaruri din anii ’80-’90, pe care toată lumea le ştia. În afara a două-trei nume, orice artist îşi are pregătită porţia de faimă la nivel global, fie că o face pentru o săptămînă sau un an. Oamenilor le este din ce în ce mai greu să ţină pasul cu trendurile, tastemaker-ii au dispărut, ascultătorii vor să fie ei înşişi curatori pentru muzica pe care o ascultă, mai degrabă decît a rămîne simpli consumatori“. Predicţia lui Andy Warhol pare a fi la mare căutare astăzi, într-un moment în care, aşa cum spunea şi Herne, fiecare are şansa lui. Întrebarea care se pune e cea care aruncă umbre peste tema acestui text: mai eşti independent dacă îţi doreşti să treci pragul către un model comercial? Un posibil răspuns vine de la omul care ne-a oferit prima frază a acestui text: „Independent e cel a cărui artă nu depinde de nimeni. Poţi avea contracte, casă de discuri – atîta timp cît nimeni nu îţi induce/recomandă/impune ce să faci e OK. E foarte bine cînd artistul are acces şi la alte pîrghii, producţie, management etc., atîta timp cît acest control îi protejează arta“.

Dincolo de chestiunile legate de terminologie, sînt însă „probleme mai interesante, care ne scapă în timp ce urmărim lumea mainstream“, cum spune acelaşi Norzeatic, pentru a o defini pe cea independentă. Ne mulţumim să încheiem semnalînd credo-ul afirmat explicit şi constant în această zonă de independenţă care uneşte printr-un fir roşu muzica văzută ca „efect secundar al explorării interioare, libertatea interioară şi dimensiunile subtile ale vieţii“ (Daniel Dorobanţu), evoluţia ca „artist preocupat de anumite stări sufleteşti imposibil de exprimat altfel“ (Maria Balabaş). Reacţie posibilă la o societate centrată pe exhibiţionism de tip tabloid, care îşi fabrică vedete pentru a le devora pe repede înainte, recluziunea în universuri introspective – prin care sîntem invitaţi să medităm la ieşirea din cotidian pentru construcţia unei identităţi personale, deci autentice – face ca muzica independentă să devină un fel de ultimă redută a unui idealism artistic ce reuşeşte să se pună la adăpost de diverse alienări tehnologice, în mod paradoxal folosind tocmai instrumentarul alienant al tehnologiei, de orice natură ar fi aceasta.

Alex Brătianu scrie pe boingbumchak.blogspot.ro.

Paul Breazu este jurnalist.

Foto: Claudiu Popescu