Care e, mă rog, vorba cu pricina? Şi cine e, mă rog, filozoful Almăşan? Mai sondaţi, mai încercaţi. Tot nimic? În regulă. Să tot fie cincisprezece ani de cînd Radu Almăşan (eheee, păi vedeţi?) prelua „Pepita de Mallorca“ de la Los Paraguayos, o trecea în portofoliul lui Bosquito, renunţa la „de Mallorca“, lipea nişte versuri în română şi ieşea pe piaţă cu o piesă care cucerea barurile, discotecile, cluburile şi plajele. Ei bine, chiar acolo, în plin vîrtej latino, după o strofă însiropată de iubirea lui pentru ea, refrenul propunea reţeta de viaţă în care mulţi s-au grăbit să desluşească o mantră a succesului. Ia să vedem, acum vă amintiţi? Hai, uşurel. „Ai ai ai, / Dă-i-nainte cu tupeu, / Ai ai ai / Şi-ai să vezi că nu e greu.“

De unde să ştie bietul filozof Almăşan că vorba lui avea să facă o asemenea carieră? Cum să-i dea prin cap că îndemnul lui la temeritate amoroasă urma să se transforme în scurtătură pentru toţi cei care cred că legea e făcută ca să ai ce să încalci şi că tupeul ţine loc de talent, valoare şi vocaţie?

Dicţionarul defineşte tupeul ca pe o „îndrăzneală sau cutezanţă care întrece limita cuvenită“. Dar tocmai aici e clenciul. Şi tot aici, locul unde dicţionarul şi viaţa reală intră în dezacord. Asta fiindcă filozofia tupeistului suspendă noţiunea de „limită cuvenită“, ba chiar şi pe aceea de „limită“. Formula lui de aşezare în viaţă este anything goes. „E permis orice“, se îmbărbătează tupeistul. „Sigur, poate nu pentru alţii, dar eu nu sînt alţii, eu sînt eu.“

Fiecare avarie caracterială din categoria tupeului are nevoie de un potenţator, de un element care s-o pună în valoare. Potenţatorul tupeului e sfidarea. Iar prima consecinţă a sfidării e perplexitatea. Prin ceea ce face şi prin felul cum o face (adică prin conţinut şi stilistică), tupeistul te obligă să te freci la ochi şi să te minunezi, cu voce tare sau în gînd: Nu se poate! Nu se poate să intri cu jeep-ul pe plajă şi să-l opreşti la doi metri de apă, fiindcă aşa vrea mimoza de pe locul din dreapta. Ei, aş! Cum să nu se poată? Ia uitaţi-vă la măndel. Nu se poate să dublezi coloana de maşini care stau ca proastele la barieră şi să te înfigi în faţă. Poftim? Mai gîndiţi-vă. Nu se poate să faci poze cu mireasa sub Arcul de Triumf. S-o credeţi voi, fraierilor care sînteţi fraieri. Nu se poate să treci de la Nicolae Ceauşescu la Corneliu Coposu fără să-ţi crape tencuiala obrazului. Hm, hai că aveţi haz. Citiţi mai sus, dacă aţi uitat vorba filozofului Almăşan: „Dă-i-nainte cu tupeu / Şi-ai să vezi că nu e greu.“

Tupeul şi sfidarea s-au deprins să acţioneze împreună. Iar complicitatea lor s-a infiltrat atît de adînc şi de intim în fibra vieţii, încît s-ar putea ca la un moment dat să ne pierdem puterea de-a ne scandaliza. Abia asta ar fi abdicarea odioasă şi fatală. Cînd nu mai fluturi stindardul indignării, cînd îţi spui că n-are rost şi că EI o să se poarte la fel indiferent de reacţia ta, se cheamă că le oferi victoria pe tavă, cu fundiţă roşie. Fiindcă EI exact asta vor: să te blazezi, să ţi se tocească reflexele, să devii un analfabet etic, să ţi se atrofieze nervul revoltei.

Din fericire, strada şi opinia publică încă au putere de ripostă la tupeu (nu de fiecare dată, mais passons). Din păcate, legiuitorii aşteaptă cravaşa opiniei publice în loc să schimbe singuri legile strîmbe sau generoase în alibiuri. Cazul Bogdan Gigină e doar unul dintre exemplele de tupeu cu urmări funeste. Faptul că un demnitar (atenţie, nu neapărat un om în care locuieşte demnitatea) îşi tocmeşte coloană oficială ca să meargă la pensat sau la cîrciumă e posibil doar într-o ţară care îşi rătăceşte reperele. O ţară care, vorba ziaristului Andrei Crăciun, se înzăpezeşte, deşi e bananieră.

A existat combinaţia de tupeu şi sfidare şi înainte de decembrie 1989? Din plin. Nu uitaţi că Nicolae Ceauşescu, alias Dunărea Gîndirii, alias Geniul Carpaţilor, alias Noul Pericle, şi-a obligat cetăţenii să-l adore public fiindcă le luase curentul, căldura, mîncarea, cărţile şi dreptul de-a pleca. Nu uitaţi că Elena Ceauşescu-Codoi, în calitatea ei de „strălucit om de ştiinţă şi savant de renume mondial“, a prezidat peste Academia Română, unde a fost parteneră de idei cu Horia Hulubei, Şerban Ţiţeica, Grigore Moisil şi Henri Coandă. Ceva-ceva din această voluptate a imposturii s‑o fi transmis prin ani, cîtă vreme atîţia delincvenţi de astăzi descoperă fascinaţi autorlîcul după ce n-au trecut nici măcar prin Capra cu trei iezi. Chiar aşa, nu despre tupeu e vorba în primă instanţă în lotul scriitorimii penale din ultimii ani? Ba da. Iar cînd nişte oameni care n-au citit o carte într-un deceniu scriu cinci cărţi în patru luni (în condiţii de detenţie), o observăm din nou pe prietena fidelă a tupeului: sfidarea. Căci sfidare e, nu altceva, să găseşti numele lui Cristian Borcea („Decît să fac un liceu, mai bine fac bani“) şi George Becali („Eu nu citesc, că-mi lăcrimează ochii, m-ai înţeles?“) înflorind impudic pe coperţi de carte. Sfidare e să te comporţi ca Stelian Brezeanu şi să girezi, de la înălţimea catedrei tale, o mizerie. Sfidare e, judecător fiind, să eliberezi un deţinut înainte de termen pentru că, pe durata detenţiei, a plagiat. Adică a furat.

Dac-ai fi ştiut toate astea, Radu Almăşan, nu-i aşa că te-ai fi orientat spre „Cielito lindo“? Spune-mi că da, te rog, spune‑mi că da.

­

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist şi traducător.