Visul automatelor şi fetişul muncii

Publicat în Dilema Veche nr. 733 din 8-14 martie 2018
Visul automatelor şi fetişul muncii jpeg

Omul este un animal contemplativ și leneș, fiind singurul animal care are o problemă cu timpul și finitudinea vieții. Spre norocul lui, aceste gînduri îl chinuie rar, în cea mai mare parte din timp omul merge de colo-colo, face și desface, idiosincrazic și redundant, ca o automată, ca toate primatele din univers. Contemplîndu-se, își dă seama totuși că procesul continuu al facerii lumii în cazul său e unul chinuitor: noi, omul, sîntem primele animale (auto)domesticite spre muncă, noi trebuie să muncim spre a fi. „Ce văd însă, în afară de pălării și straie, sub care s-ar putea ascunde niște paiațe automate?“, se întreba Descartes, bîntuit de demonul îndoielii. Uzul cuvintelor îl dă de gol pe om, credea acesta, dar avansul de astăzi din tratarea computațională a limbajului natural și recunoașterea vorbirii face ca și mașinile să rostească cuvinte, însă, așa cum preciza filozoful francez, nu vor putea „răspunde cu sens la tot ce se vorbește în prezența“ lor sau nu pot „dovedi că gîndesc ceea ce spun“. Noi sîntem automate cu suflet rațional, suflet care nu se poate produce mecanic de către om, tranșează Descartes; merg mai departe: drama noastră e că sîntem automate cu suflet care trebuie să muncească.

Valul automatizării, și astfel al trecerii într-un regim algoritmic al muncii, bazat pe învățarea automată a mașinilor și pe capacitatea de a produce cunoaștere din date nenumărate, aduce promisiunea că vom redeveni automate cu suflet care nu vor mai fi vreodată puse în situația de a mișca vreun deget. În egală măsură, este coșmarul excluderii din (exploatarea prin) muncă. Roboții de mîine îi vor înlocui pe lucrătorii de azi și, cu puțin noroc, chiar și pe șefii lor. Rămîn în cursă doar circulația capitalului și mijloacele de producție, iar noi vom privi umiliți și obidiți, din fața ecranelor, acest spectacol sinistru. Două scenarii ale unui viitor utopic sau distopic, după gust și credințe bine înrădăcinate. Ambele scenarii își găsesc profeții, vizionarii pregătiți să ofere consultanță, pe bani peșin, nu în cripto-monedă, pentru acest moment al crizei și tranziției. E plin Internetul de chestionare, teste și verificări pentru cei care vor să afle dacă meseriile lor au vreun viitor. Și chiar dacă există un viitor, mitul automatizării nu lasă pe nimeni indiferent. Înmulțirea roboților va avea ca efect nu numai devalorizarea multor activități umane, dar și o schimbare a atitudinii față de muncă și de rolul ei economic. Prosperitatea și progresul nu mai țin de productivitatea umană. Totuși, ce a rămas omului de făcut?

Munca este viciul în care a picat omenirea vrăjită de progres, spune Paul Lafargue, socialist francez uitat astăzi, în Dreptul la lene, un manifest publicat în 1880. Dragostea de muncă este capcana întinsă proletarilor care se aventurează în vortexul capitalist pentru o viață mai bună. Supraproducția merge mînă în mînă cu supraconsumul, iar toate acestea se fac prin efortul și timpul excesiv de lung dedicat muncii lor. Fără a mai aștepta dispariția claselor sociale, Lafargue vede soluția: scăderea orelor de muncă prin extinderea activității mașinilor și trecerea proletariatului de partea burgheziei în activitatea de supraconsum și risipă. Modelul venea din America: în locul aratului cu plugul care scoate untul din om, țăranul Vestului american pune mașina la treabă și el stă, „liber și leneș“, cu pipa n gură, privind aiurea-n zare. Ce viață vrem? – se întreabă ginerele lui Marx. Una bovină, ca-n Franța, care a trădat idealul egalitar al revoluției, sau una lipsită de griji?

Homo laborans – Homo faber

Întreaga discuție de astăzi despre a doua revoluție a mașinilor ar trebui să se îndrepte către natura muncilor și cum acestea îl disciplinează și normalizează pe om. Automatizarea, roboții și așa-zisa Inteligență Artificială deja provoacă o dislocare a echilibrului întotdeauna fragil dintre muncă și capital, dar nu decurge de aici cu necesitate decăderea într-o dominație tehnologică a omului. Munca nu este o valoare în sine, ne avertizează nu numai socialiștii ca Lafargue, dar și liberalii contemporani lor; ea este doar un mijloc atît pentru producție (care asigură supraviețuirea și chiar înavuțirea, în unele cazuri), cît și pentru creația de sine. Munca îl face pe om, dar nu toate muncile nasc existențe sociale fericite. Astfel, problema nu este automatizarea, ci cum selectăm acele activități „dezumanizante“ care merită lăsate la mîna mașinii. Dispariția muncilor umane nu este intrinsec greșită. Muncile repetitive, lipsite de elemente creative, muncile grele care prezintă riscuri mari, muncile care nu aduc satisfacție, ci boală, muncile „mecanice“, înrobitoare – acestea, dacă dispar, nu ar deranja pe nimeni. Desigur, dacă acei oameni vor fi invitați la masa (supra)consumului. În egală măsură, sînt meserii, profesii și activități care dau sens existenței umane. Dacă le-am lăsa în grija algoritmilor și rețelelor neurale am sărăci omenirea de experiențe formatoare și, după cîte deja vedem, am crea și mai mari inegalități. Ieșirea de sub canonul divin – „cu sudoarea frunții tale îți vei mînca pîinea“ – nu se face doar prin automatizare. Viața bună nu este una lipsită de activitate, ci una în care munca duce la înfăptuire și împlinire, la expresie. Cu alte cuvinte, împrumutate de la Hannah Arendt, homo laborans trebuie să devină homo faber.

Viața bună este imposibilă fără proprietate, afirmă Aristotel în Politica, dar această proprietate însemna pentru Stagirit doar o colecție de instrumente prin care se produce viața bună, nu ceva valoros în sine. Proprietatea, precum munca, funcționează ca instrument, nu ca scop. Printre unelte din cutia proprietății din epoca sa găsim și sclavii. Chiar dacă sclavia era o condiție „naturală“ în care pot pica sau naște oamenii, Aristotel nu poate să nu remarce cît de inutilă ar fi fost aceasta într-o lume în care ar exista automate. Într-o lume în care „suveicile ar țese singure și plectrele ar cînta la cithară“, precum statuile mișcătoare ale lui Dedal sau trepiedele lui Hefaistos, meșteșugarii n-ar mai avea nevoie de ucenici și nici stăpînii de sclavi. Proprietatea sclavilor e necesară pentru că, deocamdată, acțiunea productivă nu este automatizată. Dacă am scăpa de aceste griji, am fi toți oameni liberi făcînd filozofie, politică și comerț pe Mediterana.

Să fie chiar așa? Hegel, monstrul din Jena, începe, la tinerețe, prin a susține caracterul transcendent al muncii și astfel denunță utilizarea mașinilor. Pe drumul maturizării, scriind la Fenomenologia spiritului, acesta exploatează ideea, care a obsedat de atunci gîndirea occidentală, unei dialectici Stăpîn-Sclav (Herrschaft und Knechtschaft) în care munca, adică transformarea naturii în lucru urmînd dorința stăpînului, este esența co-dependenței celor doi. Munca pe care sclavul o duce este o eliberare din teroarea și dominația stăpînului, dar nu este o recunoaștere. Doar lupta, chiar cu prețul vieții, poate aduce libertatea și recunoașterea ca egal. Spre finalul carierei, în Principii de filozofia dreptului, Hegel privește munca prin elementul său „universal și obiectiv“, adică abstracția. Această abstracție duce atît la diviziunea muncii, care naște co-dependența oamenilor, cît și la capacitatea de a o „mecaniza“. Următorul pas e clar: abstracția muncii – pe care noi astăzi o vedem în acțiunea algoritmilor și a învățării automate – „îngăduie în cele din urmă omului să se dea la o parte și să lase mașina să îi ia locul“. Mult mai gravă decît dispariția proprietății este obsolescența omului.

Sîntem prinși în profeția lui Hegel. Problema viitorului nostru nu ține de schimbarea tehnologică, ci de presupozițiile pe care le avem în înțelegerea politică a acestei schimbări. În loc să presupunem munca și proprietatea ca elemente constitutive ale existenței umane, am putea să imaginăm un alt vocabular al existenței și o altă ordine instituțională. Una în care timpul liber și creația de sine, tocmai ca proces al conștiinței care nu se poate petrece fără Celălalt, să fie posibile pentru că redistribuim – de exemplu, printr-o taxare adecvată și asigurarea unui venit minim garantat – beneficiile automatizării. O existență în care, așa cum spunea poetul Richard Brautigan în 1967, „we are free of our labors / and joined back to nature, / returned to our mammal / brothers and sisters, / and all watched over / by machines of loving grace“. Totuși, sîntem pregătiți să contemplăm fiecare pe noi înșine, natura și lumea, într-un timp anistoric în care nu mai avem nimic de înfăptuit? 

Constantin Vică este lector universitar la Facultatea de Filozofie și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.