Violenţă, intoleranţă, cunoaştere
România postcomunistă începe cu un act de violenţă extremă, trece în timp pe la nişte vajnici mineri care plantează flori la Universitate, punctează decisiv la Tîrgu Mureş, unde românii şi maghiarii se au ca fraţii şi fac barter cu răngile în piaţa publică, la Mihail Kogălniceanu, unde românii reînnoadă prietenia cu ţiganii punîndu-le foc la case, se prelinge apoi către alte vizite frăţeşti ale minerilor, ultima finalizată cu o discuţie amicală la Cozia. Între timp, "pamfletul" din Săptămîna se converteşte la civilizaţia "măi, animalule", precedînd cultura "ţigancă împuţită", cu o acustică ce trimite către vuietul unei brichete plutind nevinovată pe deasupra unui tăpşan verde, mioritic. Şi comunismul constituia spaţiul unor violenţe diverse, promovate direct prin propaganda oficială ce îndemna la flagelarea a tot ce nu îi era pe plac. România precomunistă era şi ea expertă în a rezolva tăios dilemele-i fundamentale, precum rebeliunile sau răscoalele la finalul cărora armata arăta că e în stare să cîştige bătăliile. Mai demult în istorie, vedem cum diverse baltage îşi schimbă posesorul, identificăm polemici în jurul capului unui anume Moţoc sau aplicaţii sui generis ale legii gravitaţiei puse în scenă de un erou naţional utilizînd nişte neaoşe ţepe. Toate îşi găseau corespondentul extern în acele vremuri de aur în care Inchiziţia stîrnea respectul, fierarii nu mai pridideau fabricînd cuţite lungi, iar succesiunea la tron era o chestie de viaţă şi mai ales de moarte, încununare firească a unor nesfîrşite probleme patrimoniale rezolvate prin metoda "Mioriţa". Violenţa există peste tot în istoria noastră şi în istoria umanităţii şi marchează din plin prezentul. Fiecare jurnal de ştiri are de relatat măcar o crimă, o bătaie sau un viol. Un post de televiziune pare a face destul profit şi rating preocupîndu-se aproape exclusiv de crime şi alte incidente violente. Stăpîni pe muşchii lor, bărbaţi neînfricaţi îşi marchează nevestele şi iubitele cu însemne vineţii, simboluri ale dragostei neînfrînate poreclite hazliu drept scatoalce. Există părinţi care îşi bat copiii, politicieni pentru care violenţa verbală este o adevărată vocaţie, bande care se încaieră nestînjenite, şcolari care o încasează de la profesorii lor, mase de oameni care caută să căsăpească alţi oameni pentru că sînt diferiţi sau gîndesc diferit. Sînt două lucruri care unesc toate aceste situaţii: existenţa unor diferenţe şi importanţa acordată unor relaţii de putere. Violenţa îşi găseşte destinatarul în primul rînd în alteritate, în cei care sînt, se comportă sau gîndesc altfel decît o majoritate de circumstanţă, cum ar fi, de exemplu, galeria echipei gazdă a unui meci de fotbal. Pe de altă parte, ea subliniază dorinţa de a ocupa o poziţie privilegiată într-o relaţie, permiţînd astfel impunerea prin forţă a punctului de vedere propriu. Violenţa derivă, în esenţă, din convingerea puternică că există un unic adevăr şi din capacitatea redusă de a-i convinge pe ceilalţi de propriul adevăr, altfel decît prin coerciţie. Lumea este extrem de complexă, iar oamenii caută să o simplifice astfel încît să se potrivească cunoaşterii lor. Atunci cînd aceasta este limitată, cel mai la îndemînă este să optezi pentru intoleranţă şi lipsă de flexibilitate, să adopţi un set de adevăruri unice şi să le foloseşti în orice circumstanţă, respingînd tot ceea ce se abate de la ele. Fiind adevăruri unice, ele trebuie să fie şi adaptate la propria persoană, încorporînd protejarea acesteia. Acest lucru poate veni adesea în conflict cu adevărurile unice ale celor din jur şi conduce către violenţă. Dezechilibrul fizic de forţă dintre femei şi bărbaţi face ca viaţa de cuplu să fie cea mai expusă unei astfel de situaţii. Ca gestionari ai unor adevăruri unice, intolerante, bărbaţii şi femeile se pot găsi adesea în situaţii conflictuale. Soluţiile la conflict pot consta în negociere şi persuasiune sau în impunerea opiniilor cu forţa. Cea din urmă, utilizarea coerciţiei, este cea mai la îndemînă atunci cînd resursele solicitate de negociere lipsesc. Negocierea necesită însă acceptarea relativităţii adevărului propriu, a faptului că orice cunoaştere este una parţială, ca şi capacitatea de a înţelege şi accepta puncte de vedere contrarii faţă de ceea ce crezi în mod obişnuit. Utilizarea forţei este mai la îndemînă bărbaţilor, însă aceasta nu înseamnă că femeile nu ar recurge la aceeaşi metodă, dacă ar deţine un avantaj fizic similar. Dimpotrivă, studiile sociologice arată că bărbaţii sînt de regulă mai înclinaţi spre a accepta şi alte opinii decît cele proprii. Este însă posibil ca acest lucru să se modifice rapid, dat fiind faptul că de trei decenii femeile au mai mult acces la educaţie şi mai ales la educaţie superioară, în raport cu bărbaţii. O mai veche teorie venită dinspre biologie, dar găsind rădăcini în filozofie sau psihanaliză, a stîrnit dezbateri în lumea ştiinţifică susţinînd că violenţa este înnăscută, că oamenii ar fi nişte maimuţe ucigaşe. Perspectiva care i se opune are astăzi din ce în ce mai mulţi susţinători şi aduce în prim-plan faptul că omul se naşte şi cu o mulţime de mecanisme ce stimulează cooperarea, canalizează agresivitatea, ajută la evitarea conflictelor. Cooperarea este de altfel una dintre căile spre a evita violenţa. Ea facilitează învăţarea despre ceilalţi şi adevărurile lor, interacţiunea relevă relativitatea propriei perspective asupra vieţii şi faptul că cei diferiţi nu îţi sînt neapărat inamici, chiar dacă au alte gusturi, sentimente, plăceri, puncte de vedere şi multe dintre acestea îţi încalcă adevărurile unice, care, la urma urmei, devin din ce în ce mai puţin unice... Şcoala este a doua cale către evitarea violenţei. Ea presupune astăzi acces la puncte de vedere divergente despre lume şi viaţă, aprofundate la niveluri mai înalte facilitînd o înţelegere mai bună a celor din jur. Acest fapt depinde enorm şi de modelele oferite de educatori, profeţi ai cunoaşterii a căror violenţă se poate transmite cu uşurinţă către elevii lor. La fel se transmite şi violenţa promovată de alte modele esenţiale: părinţii, liderii politici şi religioşi, diverse staruri. Modelele violente, care exclud negocierea şi compromisul, contribuie la perpetuarea violenţei în toate domeniile vieţii, fie ele publice sau private. Pe de altă parte, este vorba de circumstanţe. Trecutul este mai bogat în violenţă decît prezentul. Oamenii erau des confruntaţi cu situaţii în care nu aveau suficientă informaţie şi înţelegere pentru a şti cum să le stăpînească altfel decît prin forţă. Astfel de lucruri apar şi acum, chiar la scală mare, mai ales în cazul interacţiunilor culturale stîrnite de valuri de migraţie, cum ar fi evenimentele petrecute în Franţa, în urmă cu cîţiva ani. România se va confrunta în curînd cu un val important de străini veniţi a se stabili aici. Rămîne de văzut în ce măsură violenţa pe care o întîlnim astăzi în familie sau în spaţiul public se va manifesta atunci împotriva emigranţilor...