Viitorul României va fi social-democrat sau nu va fi deloc

La mai bine de 25 de ani de la căderea regimului ceaușist și în lipsa unor politici social-democrate consistente, tabloul societății românești este unul deprimant – în jur de 40% din populație trăiește în pragul sărăciei și excluziunii sociale, 42% din români sînt analfabeți funcțional și sîntem pe primul loc în UE la mortalitatea infantilă. Această situație este atît rezultatul unei moșteniri istorice, al unui decalaj de dezvoltare față de statele din vestul Europei, acumulat secole la rînd, cît și efectul lipsei unor politici autentice de stînga. Mai bine de un sfert de secol am trăit captivi în obsesia anticomunistă, punînd eșecurile prezentului pe seama trecutului și orbiți de mirajul creșterii economice, devenită scop în sine, dar care nu s-a tradus în prosperitate pentru cei mai mulți.

Limitele creșterii economice

Din păcate, creșterea economică nu le rezolvă pe toate, chiar dacă credința cea mai larg răspîndită e că, dacă stimulăm creșterea economică, sărăcia se va reduce de la sine. Evidențele empirice demonstrează contrariul – în 2001, cînd România își lua avînt economic, procentul celor ce trăiau sub pragul sărăciei era, conform Eurostat, de 18%; după șapte ani de creștere, în 2008, înainte de intrarea în recesiune, ponderea celor aflați sub pragul sărăciei era de 23,6%. În 2015, procentul s a ridicat la 25%, în pofida creșterii economice din perioada post-criză. Nici nu se putea altfel, avînd în vederea creșterea inegalităților din societatea românească. Lucrurile stau exact pe dos față de ceea ce se susține – că soluția pentru ieșirea din sărăcie e să creștem și apoi să redistribuim; în realitate, cu cît e mai mare inegalitatea dintr-o societate, cu atît e mai anevoios procesul de combatere a sărăciei. Într-un studiu celebru, M. Ravallion demonstrează cum, într-o țară cu o rată a sărăciei de 40% și cu o creștere economică anuală de 2% per capita, dar cu un nivel al inegalităților scăzut, sărăcia poate fi combătută în 10,5 ani; același proces va dura 57 de ani într-o țară cu un nivel -înalt de inegalitate. Concluzia e limpede – cu cît vom persista mai mult în actuala paradigmă, în care accentul e pus pe creștere în defavoarea redistribuirii, cu atît vom înlătura mai greu blestemul sărăciei.

Cum putem reduce inegalitatea? Răspunsul e unul simplu, chiar banal – aplicînd politici social-democratice asumate, coerente și, mai ales, autentice. Da, autentice. În ultimele decenii, nu doar social-democrația românească, ci și cea europeană par a fi uitat principiile fundamentale în jurul cărora s-au construit. Peste tot, din România pînă în Germania, din Spania și pînă în Grecia, social-democrația a îmbrățișat voioasă valorile neoliberale, reformînd sistemele sociale, legislația muncii, scăzînd taxele pe capital, în efortul de a fi cît mai business friendly, de a nu crește deficitele bugetare și alte asemenea scuze ideologice. Ceea ce în anii postbelici erau politici social-democratice tipice, azi sînt catalogate ca fiind de stînga radicală – într-atît de mult s-a deplasat centrul de greutate ideologic către dreapta.

Dezechilibrul capital-muncă

Primul mare dezechilibru și sursă de inegalitate în România este distribuția veniturilor între capital și muncă. Doar 31% din PIB revine muncii și 69% din PIB merge către capital – cu totul altfel decît în majoritatea statelor din Uniunea Europeană, unde cota care revine capitalului e aproximativ egală cu cea care revine salariaților. Dacă mai căutăm dovezi că, singură, creșterea economică nu rezolvă problema sărăciei, nu avem decît să ne uităm la evoluția raportului dintre muncă și capital în ultimii cinci ani, în care am avut cea mai mare creștere economică din UE, în care numărul locurilor de muncă a crescut cu aproximativ 300.000 și, cu toate astea, ponderea compensației salariaților a scăzut de la aproape 33% (2011) la 31% (2015). Cu alte cuvinte, unui număr mai mare de salariați îi revine o felie mai mică, din ce în ce mai mică, din PIB. Iar asta se vede și în ascensiunea numărului contractelor pe salariu minim – acesta s-a triplat în decursul ultimilor cinci ani, de la aproape o jumătate de milion de contracte în 2011 la un milion și jumătate în 2015.

Singura soluție pentru remedierea acestui dezechilibru este, din nou, una clasic social-democrată, și anume întărirea puterii de negociere a salariaților, respectiv revizuirea legislației muncii și a dialogului social. Nu e nici un fel de magie la mijloc – cel puțin pînă în prezent nu s-a inventat o soluție mai bună pentru reprezentarea angajaților decît sindicatul. Singur, salariatul e ca mielul în fața lupului în raport cu angajatorul – oricît de profesionist ar fi el și oricît de binevoitor ar fi patronul, pe o piață a forței de muncă în care aproape trei milioane de oameni ocupați în agricultură, plus o jumătate de milion de șomeri reprezintă armata de rezervă a angajatorilor, salariatul singur nu poate pune suficientă presiune pentru creșterea salariilor. Dovada e faptul că, din 2008 pînă în 2014, salariul mediu real a crescut cu doar 0,4%! În pofida promisiunilor făcute în 2011, Partidul Social-Democrat a lăsat intactă legislația muncii și a dialogului social adoptată de Boc. Or, revizuirea acestei legislații și creșterea puterii de negociere a salariaților sînt un pas esențial către restabilirea echilibrului dintre muncă și capital și diminuarea inegalității.

Redistribuire sau AK 47 la intrare

O altă măsură este redistribuirea efectivă – și aceasta o măsură social-democratică clasică, dar uitată și mult hulită și care înseamnă, practic, că cine cîștigă mai mult plătește mai mult, nu doar în cifre absolute, ci și ca pondere din venituri. Asta nu înseamnă doar impozit progresiv, ci și impozitarea marilor averi, a moștenirilor, taxarea progresivă a proprietăților multiple, mărirea impozitului pe profit, a impozitului pe dividende etc. Sînt măsuri care pot fi puse în practică cu condiția să existe voință politică. Teama că dacă vom aplica aceste politici vor fugi investitorii e absurdă. În primul rînd pentru că practica ne demonstrează că un nivel scăzut de impozitare a capitalului, cum avem actualmente în România, nu te ferește de riscul evaziunii fiscale – doar în 2015 ANAF, prin Direcția generală de administrare a marilor contribuabili, anunța că a identificat un miliard de euro scos din țară de către marile companii prin prețuri de transfer. În al doilea rînd, pentru că taxarea nu este singurul criteriu care influențează decizia de a investi – cumulat, stabilitatea politică predictibilitatea fiscală, infrastructura, nivelul de calificare a forței de muncă cîntăresc mai mult decît nivelul de fiscalitate, dovada fiind faptul că state europene cu niveluri ridicate de taxare, cum e Franța sau Suedia, se află în topul competitivității economice la nivel mondial.

În schimb, dacă nu redistribuim, costurile sînt uriașe și se traduc, simplu, prin rămînerea perpetuă în sărăcie a celor săraci. Nu vorbim aici de excepțiile fericite ale celor ce reușesc să se ridice din sărăcie, ci de marea majoritate statistică, aceea care, în lipsa redistribuirii, se va vedea nevoită să apeleze la același învățămînt de proastă calitate, la același sistem de sănătate mizerabil și care nu va putea avansa defel pe scara socială. Săracia se va transmite ereditar, ca o boală. O boală care însă va afecta societatea ca întreg – acolo unde sărăcia e dramatică și inegalitatea insuportabilă, acolo avem mai multă infracționalitate, mai puțină siguranță publică, sănătate publică mai proastă, pentru că bolile contagioase nu aleg și îi lovesc deopotrivă și pe bogați, și pe săraci. Sigur, pentru cei bogați există mereu opțiunea retragerii în ghetourile de lux și a cartierelor cu gardieni înarmați cu AK 47 la porți, cum e în Brazilia sau Mexic. Dar asta e societatea pe care ne-o dorim, pe care și-o doresc chiar și cei bogați – o viață petrecută în spatele mașinii cu geam blindat și al blocului securizat, în care nu există spații publice sigure în care să te plimbi, să faci plajă, să alergi?

În loc de concluzie – Marele Pericol

Iar acesta nu e singurul pericol pentru o societate care se îndepărtează de soluțiile social-democratice. Ezitările stîngii, laolaltă cu triumful modelului neoliberal, ne pun în fața unui pericol uriaș – ascensiunea autoritarismului și a fascismului social, pe modelul Trump sau Orbán. Insecuritatea economică și inegalitatea galopantă așteaptă răspunsuri – iar atunci cînd stînga eșuează să le ofere, cum recent s-a întîmplat în SUA, mai e un singur pas pînă cînd anxietatea socială ia chipul discursului urii și al dorinței unei mîini forte, care să restabilească ordinea. România nu e ferită de acest pericol, chiar dacă în acest moment sîntem, prin comparație cu Polonia sau Ungaria, o oază de democrație. Însă zarurile nu sînt aruncate și jocurile nu sînt făcute – peste tot în lume, apele autoritarismului abia încep să se învolbureze. Cu cît va întîrzia răspunsul social-democrat, cu atît valul ne va lovi mai repede. Viitorul României va fi social-democrat sau nu va fi deloc. 

Victoria Stoiciu este coordonator de proiecte la Fundația „Friedrich Ebert“ România.

Foto: wikimedia commons