Prin anii ’60, cînd eram în clasele primare, o formulă frecventă prin care copiii de vîrsta mea implementau funcția fatică a limbajului era întrebarea „Voi la ce lecție ați ajuns?“. Aceste cuvinte m-au ajutat să intru în contact, ba chiar să leg prietenii, cu mulți copii din clase paralele sau de la alte școli. „Voi la ce lecție ați ajuns?“ ne întrebam unii pe alții cînd ne întîlneam pe teren neutru fără să ne cunoaștem. Și răspunsurile urmau, după caz: „La Colț de țară minunat“, „La Cantina păsărelelor“, „La Xenia e taxatoare“, „La Nelu a spart o cană, plici!“ sau, pe măsură ce ne făceam mai mărișori, „La Vasile Roaită“, „La Olga Bancic“, „La Eftimie Croitoru“ sau, și mai tîrziu, „La Puiu’“, „La Moartea căprioarei“, „La Socoteala (lu’ Vlahuță)“ și tot așa, pînă la Uzina vie

Manualul unic era astfel un accesoriu neprețuit al conversației și al relațiilor care se înfiripau pe această bază. Dar în rest nu țin minte să mă fi ajutat prea mult. Țin însă minte că de cîte ori îl deschideam, mi se făcea un somn cumplit, mai ales din clasa a cincea, cînd începusem să învăț după-amiaza. Părinții mă trezeau pînă-n ziuă, înainte să plece la lucru, și rămîneam singur, cu manualele clădite amenințător pe masă. Dădeam să le deschid, dar de la primele rînduri citite îmi cedau sinapsele și mă trezeam cu capul căzut în clivajul paginilor, ba uneori chiar lungit în pat, cu manualul căzut pe față ca o găină pe ouă. Dacă încercam să interacționez cu manualul seara, după ce veneam de la școală, contactul se dovedea și mai soporific. În ritmul ăsta, performanța mea școlară ajunsese să urmeze o curbă descendentă vrednică de gradientul unui derdeluș. Noroc că profesorii ne ascultau numai din ce predaseră și, cum predau după manual, iar memoria mea funcționa cît de cît, am reușit să mă mențin pe linia de plutire. Pînă printr-a șasea, cînd această linie amenința să dispară sub apele tulburi ale somnolenței pe care mi-o induceau manualele.

Într-o zi, cînd știam că probabilitatea de a fi ascultat la Zoologie tinde spre certitudine, m-am străduit din zori să rămîn treaz măcar cît a citi o dată lecția despre albine din manual – Zoologia de-a VI a… Bucuros aș fi apelat la instalația antisoporifică pe bază de țepușe brevetată de Prîslea cel voinic, dar n-aveam în casă nici țepușe, nici materia primă din care să mi le confecționez. Așa că am abordat manualul cu forțe proprii… M-am mai trezit doar cînd îmi rămăsese vreo oră pînă să plec la școală. De disperare, am ascuns manualul, să nu mă mai ispitească, și am scos chiaun din bibliotecă o carte pe care pînă atunci n-o mai deschisesem – Viața și obiceiurile insectelor, de Henri Fabre. Am căutat febril în cuprins. Ca norocul, avea și un capitol despre albine. Am dat să-l citesc și nu numai că nu m-a lovit catalepsia, dar am și reținut – spontan – tot ce citisem. Cînd m-a ascultat profesoara, eu i-am turuit din Fabre, iar ea m-a recompensat cu nota maximă, mormăind sceptic: „Vezi că se poate?“

Din acel moment – și pînă am terminat școala – am fugit de manuale (care pe atunci erau, fatalmente, unice) cum fuge o anumită ființă imaginară, considerată întrupare a răului, de o anumită substanță rășinoasă, folosită în ceremoniile religioase, care, prin ardere, produce un fum cu miros aromat pătrunzător… Fuga mea de manuale devenise o fugă după materiale alternative, pe atunci mai greu de găsit, dar cu atît mai prețioase cînd reușeam să dau de ele. M am consolat aflînd că și Fabre fusese, în mare măsură, autodidact și că, la un moment dat, se pronunțase fără echivoc asupra sarbedelor texte din manuale: „…mi s-a reproșat stilul, care chipurile nu ar avea solemnitatea, mai bine zis, ariditatea adecvată școlii. [Autorii acestor reproșuri] se tem că o pagină citită fără caznă nu poate exprima adevărul. Dacă ar fi să-i cred pe cuvînt, sîntem profunzi doar cu condiția să fim obscuri.“

Sînt însă convins că revenirea la obscuritate prin belicos-trîmbițata reintroducere a manualul unic va avea inevitabile efecte benefice. Nu doar că elevii vor dormi mai bine și mai mult, dar vor avea, din nou, subiecte de conversație productive. „Voi la ce lecție ați ajuns?“ se vor întreba copilașii. Iar răspunsurile vor curge ca apa pe Dunăre: „La Colț de rai privatizat“, „La Cantina senatorilor“, „La Xenia e mexicană“, „La Nelu a spart un craniu, plici!“, „La Olguța și un boutique de milioane“ și tot așa, pînă la Mașina vie de spălat bani

Iar dacă, așa cum se-aude, pentru noile manuale unice autorii pot propune texte pe cont propriu, aș vrea să mă prezint și eu la licitație cu o poezioară pentru manualul de sport: 

Dedicație pe un manual de sport
Prin tîrîre poți s-ajungi
Să străbați distanțe lungi.
Trebuie doar să știi cum
Să parcurgi tîrîș un drum.
Să înaintezi se poate
Pe genunche și pe coate –
Acest nou mod de transport
Manualele de sport
Îl explică pe-ndelete
Pentru toți – băieți și fete!
Maniera ideală
Să te deplasezi la școală
(Școala tradițională!)
E tîrîș, pe-orizontală –
Pe burtă și pe buric –
După-un manual uníc! 

Florin Bican este scriitor și traducător.

Foto: Adevărul