Văduva neagră, medicamentele şi Apocalipsa
Vă e frică de poluare? Probabil că da. Şi asta nu fiindcă aţi vorbit cu un specialist în emisie de carbon, ci fiindcă aţi aflat de la cineva care a vorbit cu un atare specialist. Adică dintr-un ziar sau de la un post TV. Acest exemplu banal demonstrează suficient faptul că una dintre cele mai pregnante însuşiri ale mass-mediei este aceea de a induce frica. O însuşire nu tocmai onorabilă, am putea spune. Dar, înainte de a ne grăbi cu această concluzie, e cazul să detaliem puţin modul cum ea, mass-media, se ocupă de temerile noastre. În primul rînd, s-a spus că ziarele scriu nu de trenurile care vin la timp, ci de cele care întîrzie. Deci e normal ca ele să includă o anumită cantitate de aşteptări negative cu privire la viitor, iar frica e un soi de încununare a acestor aşteptări, fiindcă nu poate fi simţită la trecut. Pat Moynihan, senator american, de formaţie sociolog, spunea: "Dacă ziarele unei ţări sînt pline de ştiri bune, puşcăriile aceleiaşi ţări sînt pline de oameni buni". Noi, românii care am prins ceva din timpurile dinainte de 1989, pricepem foarte bine acest adevăr. Totuşi, nu cumva ziarele publică prea multe crime, dezastre, scenarii apocaliptice? Publică. Iar asta, din două motive. În primul rînd, fiindcă a fi suspicios, interogativ, a vedea partea proastă a lucurilor ţine de metodă, în cazul jurnalismului. Iar în al doilea rînd, fiindcă metoda devine crampă mentală, de la un punct încolo. Sau, cum spunea un alt politician american, Newt Gingrich: "Dacă Thomas Edison ar fi inventat azi becul electric, Dan Rather ar spune, la CBS, că piaţa producătorilor de lumînări e ameninţată". Avem, prin urmare, trei filtre care lasă să treacă în media, şi la noi înşine, frica: interesul publicului (pe alocuri, chiar cel public), metoda jurnalistică şi stereotipul cognitiv în care se transformă, de la un punct încolo, aceeaşi metodă. Dar mai există şi altele. Următorul nivel - sau filtru - e cinismul. Am scris în alte locuri despre un personnage réapparaissant în presa românească, păianjenul Văduva neagră. Acesta scoate capul din nisip (precum cîrtiţa, şi nu ca struţul) la finalul fiecărui sezon estival, cînd e penurie de ştiri, şi ameninţă cu diferite rele litoralul. Nici o televiziune nu a vorbit pînă acum nici cu păianjenul Văduva neagră, nici cu vreo victimă a lui, dar, slavă Domnului, despre el s-a vorbit destul. Totuşi, el ar putea apărea foarte probabil şi prin august 2008, urmat de acelaşi alai de dermatologi, specialişti în înfipt băţu-n nisip şi corespondenţi pe litoral, care atenţionează, numără pe degete măsuri profilactice ş.a.m.d. Ei bine, de ce naiba fac asta ziariştii? Nu le e ruşine obrazului? În primul rînd, fiindcă dumneavoastră n-aveţi nici un interes pentru faptul că la mare e cald şi bine, nimeni n-a muşcat pe nimeni şi berea nu-i chiar atît de scumpă. Iar apoi, în definitiv, păianjenul Văduva neagră n-a făcut nici un rău nimănui. Un vechi (atît cît se poate în România) custode al fricii de la un cotidian central spune, sub protecţia anonimatului, în lipsa căruia ar fi desigur belit de şefi: "Trebuie să aibă lumea ce citi/bîrfi. E cărniţă pentru automatul de cafea. La români, capra vecinului funcţionează: ŤAha, a dat maşina peste ăia? Bravo!» Ştirile Ťfricogene» nu provoacă, de fapt, frica". Cinic, pro domo, superficial. Totuşi, cum adică - ştirile înspăimîntătoare nu provoacă frica? "Ce vreau să zic e că azi e la modă Ťprăpăstioşenia». Şi, drept urmare, lumea s-a vaccinat" - conchide acelaşi bau-bau jurnalistic. Aha, deci noi, jurnaliştii, nu sîntem azi vinovaţi că înspăimîntăm lumea, fiindcă voi, publicul, v-aţi obişnuit cu noi, în urma spaimelor pe care vi le-am injectat ieri. E în continuare iresponsabil, dar, pe de altă parte, din 30 octombrie 1938, cînd Orson Welles a provocat un puseu de isterie naţională în SUA, cu adaptarea radio la Războiul lumilor, nu s-au prea văzut cazuri de oameni care au luat-o razna de la mass-media. Sau s-au văzut? Noam Chomsky şi Michael Moore spun altceva. Că frica indusă prin propagandă e un mijloc optim şi larg răspîndit de a controla electoratul. George W. Bush hrăneşte spaima de terorişti a americanilor, pentru a alimenta - cu fonduri şi carne de tun - războiul din Irak. Sarkozy încalecă vitejeşte pe magrebienii din suburbii, pentru a spune alegătorului francez că mîine ar putea muri de mîna unui imigrant. Alegătorul îl votează şi el ajunge preşedinte. Se poate gîndi aşa şi la noi: Traian Băsescu vorbeşte despre corupţie, moguli şi "cei 322", pentru a-şi legitima programul, a obţine voturi, a eradica clasa politică şi a reînnoi corupţia. Mircea Geoană vorbeşte despre hitlerismul lui Băsescu pentru a-şi cataliza electoratul, iar Călin Popescu Tăriceanu tace suspect. Raţionamentul se aplică şi la entităţi impersonale: corporaţiile care finanţează presa de consum prin reclamă, pentru ca s-o îndoape cu lucruri care ne fac rău. Asta, ca să ne îndoape pe noi chiar cu lucrurile care ne fac rău, şi pe ele, cu bani. Corporaţiile de medicamente sînt cele mai ale naibii, nu se ştie dacă nu cumva chiar ele au pus boli în circulaţie, ca să se îmbogăţească cu remediile, iar toată treaba asta se face, desigur, prin intermediul mass-mediei. În fine, în ultimii 10-15 ani, au apărut două pretexte noi sau aproape. Există eco-frica (gaura de ozon, extinderea deşeurilor, peştii morţi) şi milenarismul, cu care nu s-a sfîrşit după anul 2000 şi care pare a fi cuprins nu numai zona creştină, a cititorilor Apocalipsei Sfîntului Ioan. Mai există, dintotdeauna, confreriile oculte, masonii, sataniştii, Liga Secretă a Dobitocilor, cu care s-a întîlnit Ostap Bender pe o plajă din Crimeea, Ligă care e atît de secretă, încît nici nu ştii că eşti membru al ei. De la savante la ilare, toate aceste teorii ale conspiraţiei prin mass-media au în comun două puncte: sînt procese de intenţie, fiindcă nici un mason n-a recunoscut vreodată că vrea să distrugă lumea, la fel cum nici un dobitoc nu ştie că şi cît e de dobitoc. Iar apoi, chiar ele sînt declanşatoare de spaimă. Or, ar fi stupid şi neelegant să ne înspăimîntăm de faptul că ne înspăimîntăm, nu? Frica, pînă la urmă, e în noi. Nu în ziare.
