Urletul convertit
- argument -
Dacă la început era cuvîntul, înjurătura trebuie să fi fost şi ea pe aproape. Putem presupune că înjurătura e la fel de veche ca lumea, ca verbul, ca poruncile. Nu amintesc oare cele mai multe insulte, prin verb şi imperativ, de fiat? Nu e „Fir-ai tu să fii!“ „Să fie lumină!“, chiar dacă răstălmăcit?
Dacă, în economia genezei, Creatorul face-spune şi vede apoi că e bine, prin actul înjurăturii omul greşeşte, vede că e rău şi blestemă. Verbul divin comandă Facerea, nefăcutele omului atrag înjurătura. Actul verbal al înjurăturii, ca reacţie verbală la un eşec, la o nefăcută (opusă Facerii) este lectura inversă a creaţiei.
Sînt comparate adesea talentele şi predispoziţiile în materie de înjurături ale popoarelor din est şi din vest, din nord şi din sud, cu concluzia că în sud-est înjurătura este mai aprigă. Mă întreb dacă stilistica religiei nu joacă şi ea un rol în geografia şi arhitectura înjurăturii. Nu se înjură oare mai baroc şi mai sofisticat în ţările cu religii opulente (catolicism) sau orientale (ortodoxie), decît în cele protestante? Nu suduie slavii şi latinii mai abitir ca anglo-saxonii? Sau, în spaţiul Occidentului, irlandezii catolici – mai aprig ca britanicii protestanţi, şi bavarezii ca prusacii? Mă întreb, în aceste condiţii, cît de temeinic poate să înjure, de fapt, un ateu? Există, fără îndoială, înjurături laice şi insultători atei, dar şi unele, şi alţii sînt, fie şi numai prin filiaţie, religioşi.
Pentru a înjura e nevoie de cuvînt, dar şi de un „ce“ sacru, preţios, respectabil, de o materie desacralizabilă. Altfel, ceea ce declanşează îndeobşte înjurătura – furia oarbă, teama, durerea – ar provoca, la om şi la animal deopotrivă, doar un răcnet. Fără tabuuri, religie, convenţie socială, cultură, în sens larg, înjurătura rămîne urlet dezarticulat. Sălbaticii, de aceea, nu pot înjura. Înjurătura e un răget convertit, umanizat.
Răsfoind numărul 63 din 1994 al Dilemei, precursorul celui de faţă, intitulat Înjurătura, azi…, descopăr în josul primei pagini, pe post de motto, un fragment din Ţara lui Hübsch a lui Caragiale:
„Ţară frumoasă cu veselă lume! Nimeni nu te-a caracterizat mai bine decît bunul nostru amic Hübsch cu două vorbe! Două vorbe! Pe care le spun copiii tăi la toate împrejurările mari şi mici (…)! Două vorbe pe care le aruncă românul (…)! Două vorbe, pe care le aruncă fiii tăi (…)!“
Pe marginea acestui text, un cititor nedumerit, fire pedantă, frustrat de lunga ghicitoare fără dezlegare, se întreba din creion: „Care două vorbe?“
După ce-am citit Ţara lui Hübsch în întregime, Dilema 63 de la un capăt la altul, texte mai vechi şi mai noi – pot să-i spun neconsolatului cititor că cele două vorbe nu apar nicăieri rostite ori dezvăluite, dar că ele sînt, mai mult ca sigur, nici mai mult, nici mai puţin: „Pizda mă-sii!“
Ilustraţie realizată de Ion BARBU