- argument -
 
Este firesc să ţi se urască de nenorociri, de boli, războaie şi de alte rele. Dar cum e cu putinţă să ţi se urască cu binele? Aceasta ar fi enigma plictiselii. Răul sperie; binele, fie şi definit negativ, ca absenţă a răului, poate, în schimb, plictisi. 
 
În tradiţia occidentală de după Grigorie cel Mare, întristarea (tristitia) e asociată cu trîndăvia (acedia); la fel şi plictiseala se înrudeşte, la rîndul ei, cu melancolia şi cu tristeţea. Cu toate se află în orizontul aceleiaşi străvechi inadaptări, al proastei relaţii constitutive cu libertatea şi cu lumea în care am fost izgoniţi ca urmare a păcatului originar. 
 
Se vorbeşte adesea de simţul văzului, de rolul privirii în economia plictiselii. Un text clasic despre acedie al Sf. Nil din Ancyra evocă în repetate rînduri privirea plictisitului: „Privirea trîndavului se îndreaptă obsesiv către fereastră […]; dă fuga să se uite […]; se freacă la ochi […] ridicîndu-şi privirea din carte, o aţinteşte pe perete; se uită iarăşi în carte […]; literele şi anluminurile frumoase pe care le are în faţa ochilor încep să-i fie nesuferite […]“ La fel şi Goncearov evocă frecvent, încă din prima pagină a romanului, privirea lui Oblomov: „cu ochi de un cenuşiu închis“, gîndurile care îi „fîlfîiau în ochi“, „privirea care i se întuneca din cauza unei oboseli sau plictiseli“.
 
Privirea, contemplarea fac parte, într-adevăr, din mecanismul trîndăviei. „Trîndavul – spune G. Agamben – este înţepenit în contemplarea scandaloasă a unui ţel care i se arată chiar în timp ce drumul spre atingerea lui este închis.“ Plictiseala este tristeţea izvorîtă din contemplarea hăului de neparcurs dintre dorinţă şi obiectul său.
 
Plictiseala poate fi definită şi ca apatie, ca impas cognitiv; a avea impresia că ştii deja tot sau că, dimpotrivă, nu poţi cunoaşte cu adevărat nimic este „păcatul de moarte“ al cunoaşterii. 
 
Hildegard von Bingen pune melancolia în legătură directă cu păcatul originar. Iar izgonirea din rai este descrisă în termenii „cunoaşterii“ şi ai „deschiderii ochilor“ (Facerea 3,5). Întîlnim şi aici dimensiunea „optică“ şi cognitivă a plictiselii. 
 
Revenind la timpurile noastre, acedia are şi o curioasă aplicaţie stilistic-vestimentară. Sensul etimologic al acediei, din grecescul akedéo, este „neîngrijire“, „neglijenţă“, „delăsare“. Moda recentă a hainelor noi care simulează uzura, stilul jerpelit, coafurile „ciufulite“, look-ul neîngrijit căutat pot fi văzute ca expresie stilistic-vestimentară (post)modernă a acediei. 
 
Dacă latinii au o sumedenie de termeni gravi pentru plictiseală – acedia, taedium (urîtul), tristitia, satietas (dezgustul), desidia (lîncezeala) etc. –, româna mai are, pe lîngă „plictisul“ grecesc, un nume aparte: sîcîiala, din turcescul sîkîntî, ca plictiseală în urma unei cicăleli – o variantă lejeră, inofensivă şi mai puţin apăsătoare a plictisului.
 
Ilustraţie realizată de Ion BARBU