Uniţi salvăm

Publicat în Dilema Veche nr. 501 din 19-25 septembrie 2013
Uniţi salvăm jpeg

„Cetăţeni inutili“ (Banciu), suferind de „sentimentalitate anticapitalistă“ (Hurezeanu), „eco-terorişti“ (DC News), plătiţi de Soros (Evenimentul zilei), socialişti (Bogdan Glăvan), „mecanisme anti-sistem“ (Năstase), nişte „băieţi, săracii, care nu ştiu mare lucru“ (Iliescu), „hipsteri lipsiţi de discernămînt“ (Dragoş Paul Algică), cuprinşi de „filonul naţionalismului politic sau economic“ (Dan Tapalagă), de extremă stînga, de extremă dreapta, mototoli, dezorganizaţi, împrăştiaţi, prost informaţi, anti-orice din principiu, lipsiţi de cultură politică. Toate acestea sînt etichete prin care analiştii, jurnaliştii, politicienii au încercat, în primele zile din septembrie, să rezolve chestiunea tinerilor ieşiţi să protesteze împotriva proiectului de lege privind unele măsuri aferente exploatării de la Roşia Montană. Aşa se întîmplă, probabil, cînd îţi fug copiii prima oară de-acasă şi nu înţelegi de ce.  

De ce

Un scurt rezumat al protestului, ca să priceapă toată lumea de ce-am fugit de-acasă: la finalul lui august, cineva a creat un event pe Facebook care chema lumea la protest împotriva proiectului de lege proaspăt propus de patru ministere, altcineva a dat share şi tot aşa, pînă cînd s-a răspîndit vestea. Cei care ştiau doar vag ce se pregăteşte la Roşia Montană au început să caute informaţii, să citească, au schimbat link-uri între ei şi au decis că sînt cel puţin cîteva lucruri pentru care merită să iasă în stradă. Printre ele: posibilitatea promulgării unei legi făcute special ca să favorizeze o companie privată, secretizarea timp de 14 ani a contractului cu respectiva companie (deci lipsa de transparenţă), schizoidia şi iresponsabilitatea preşedintelui, a premierului, a miniştrilor, a liderilor de partide, campania extrem de agresivă de PR a companiei cu pricina, tăcerea complice a unei părţi a presei mainstream, posibilitatea unui dezastru ecologic, lipsa de încredere în capacitatea statului de a preveni acest dezastru şi de a oferi soluţii pentru comunitatea de acolo, lipsa de încredere în capacitatea companiei de a îndeplini planul măreţ pe care şi-l propune.

În mare, astea au fost motivele pentru care a ieşit lumea din casă pe 1 septembrie şi în zilele care au urmat. Căci, de fapt, Roşia Montană e exemplul cel mai bun pentru proasta guvernare de care are parte România de ani de zile, indiferent de cine vine la putere. Sau dacă nu cel mai bun, atunci cel mai periculos. Iar protestatarii au înţeles repede asta. Şi chiar dacă nu au ştiut de la început să explice punct cu punct de ce proiectul de la Roşia Montană nu e în regulă, au învăţat pe parcurs, din discuţiile cu colegii de protest, din documentele care au ieşit la iveală între timp, din analizele specialiştilor. Dincolo de orice ideologie, raţiunile acestui protest ţin de bun-simţ. Şi dacă o cauză cum e cea a Roşiei Montane devine cool e cu atît mai bine, atîta vreme cît cei care protestează fac efortul continuu de a fi informaţi. Partea bună cu hipsterii e că sînt mereu la curent cu ce se întîmplă în jurul lor şi că asigură dinamica culturală a lumii în care trăiesc. Partea proastă e că pot fi snobi şi superficiali. Însă, vorba unuia dintre cele mai bune sloganuri de la proteste: „Mai bine hipster decît indiferent.“ În plus, n-au fost doar hipsteri (numele de alint pentru tinerii urbani cu smartphone), iar asta s-a văzut cel mai bine duminică, 8 septembrie, cînd pe străzile din Bucureşti şi din ţară au mărşăluit peste 20.000 de oameni. Printre ei: fostul meu profesor de lingvistică din facultate, mama, tatăl unei prietene, regizori de film şi de teatru, actori, muzicieni, IT-işti, manageri culturali, şoferi etc. Marşul de duminică a reuşit performanţa de a aduna mai mulţi oameni decît sperau activiştii înşişi, speriindu-l puţin pe Ponta şi făcîndu-l să declare (miercuri, 11 septembrie, după o serie de răzgîndiri memorabile): „Sînt responsabil şi în faţa celor care au protestat. (...) Acei oameni nu au fost ignoraţi.“

Cum

Generaţia mea a crescut cu poveştile părinţilor noştri despre Revoluţie şi Piaţa Universităţii. Era de aşteptat că, mai devreme sau mai tîrziu, vom manifesta împreună pentru o cauză în care credem. Era de aşteptat şi că întreg exerciţiul protestului civic va fi paşnic şi prietenos, că el va avea aerul unei mari întîlniri înaintea unui concert de la un festival de muzică. De fapt, singurele momente în care ne-am întîlnit pînă acum atît de mulţi la un loc au fost concertele. De aceea, probabil, ocuparea spaţiilor în care am protestat a fost mai întîi sonoră. Am umplut nişte sticle de plastic cu monezi, bomboane, boabe de porumb (care, de atîta agitat, s-au transformat în făină) şi am început să batem ritmul – de şold, de asfalt, de bordură. 1-2, 1-2-3, un ritm pe care mulţi dintre noi am început să-l repetăm dimineţile, la birou, lovind creionul de masă, sau să-l auzim în jurul nostru după protest, imprimat în zgomotele nopţii. În afară de sticle, avem şi fluiere, şi toboşari care variază ritmurile (într-o seară, am strigat „Uniţi, salvăm Roşia Montană“ pe melodia de la „Seven Nation Army“ a celor de la White Stripes), din cînd în cînd avem şi un trombonist. În primele două seri de după marşul de duminică, pe Bulevardul Elisabeta, în mijlocul protestatarilor aşezaţi pe şosea şi înconjuraţi regulamentar de jandarmi, Muse Quartet – rebotezat în Cvartetul Roşia Montată – au susţinut un recital de jumătate de oră, cu Metallica, Şostakovici, Beatles, Piazzolla, Andrei Mureşanu. În timpul piesei „Imagine“, o fată a cîntat „But I’m not the only one“, iar restul au început să murmure încet versurile. Cîteva sute de oameni, aşezaţi la miezul nopţii pe un bulevard din centrul unei capitale europene, cîntînd şoptit în cor „I hope someday you’ll join us / And the world will live as one.“ După recital, aplauze furtunoase şi minute în şir de scandări „Uniţi, salvăm Roşia Montană“ şi „Nu corporaţia face legislaţia“. Astea sînt lucruri greu de povestit, din categoria clişeelor hippie despre pace şi iubire în univers. Dar pot fi şi remedii perfecte pentru cinici şi sceptici.

În primele zile de protest, am fost dezorganizaţi (şi, într-o anumită măsură, aşa am şi rămas, cumva deliberat). Nu există lideri, există doar nişte băieţi care vorbesc la portavoce şi fac pe MC-ii. Oricine poate vorbi la portavoce, dacă are ceva de zis. Punctul de întîlnire e întotdeauna Piaţa Universităţii. Acolo se adună lumea, între orele 19 şi 21, după cum scapă fiecare de la muncă sau de la Festivalul Enescu. În Piaţă se stă pînă pe la 23, se scandează, se face zgomot, după care se încearcă ieşirea din cercul de jandarmi şi ocuparea unui bulevard. Dacă s-ar fi uitat cineva la noi, cocoţat pe sateliţii de la Google Maps, ar fi avut impresia că vede demo-ul unui joc video cu jandarmi şi protestatari care se urmăresc, se fentează, se prefac că o iau la dreapta, cînd de fapt o iau la stînga, se joacă de-a hoţii şi vardiştii, şi le place. Am ocupat, rînd pe rînd, Magheru, Elisabeta, Victoriei (cu o trecere spectaculoasă prin pasajul de la Clubul Panic, fostul Control, unde mai toţi s-au întrebat la mişto dacă rămînem la bere sau continuăm să alergăm), Piaţa Constituţiei. Iar cînd am ajuns, în sfîrşit, pe bulevard, obosiţi după cîteva ore de scandare şi zgomot, ne-am aşezat în mijlocul străzii şi am continuat să lovim PET-urile de asfalt, să discutăm între noi despre ce-au mai spus Ponta şi Rovana, să ne batem în cifre, să pregătim strategii, să împărţim biscuiţi, cafea şi apă. Totul sub privirile jandarmilor, majoritatea neaşteptat de înţelegători şi de răbdători, uneori amuzaţi, alteori enervaţi de perseverenţa noastră, parteneri de dialog pe care i-am aplaudat serile, după protest, în timp ce făceam curat pe bulevard şi-l lăsam lună, pentru că şi-au făcut datoria fără exces de zel. Probabil că protestul Roşia Montană este cel mai prietenos protest care s-a întîmplat pînă acum în România şi sper să şi rămînă aşa. Marţi, 10 septembrie, în Piaţa Universităţii, în vacarmul general, o fată citea pe o bancă şi o mamă îşi alăpta bebeluşul, sprijinită de gardul de la Fîntînă. În fiecare seară au fost părinţi tineri, cu copii mici, iar în serile de după marşul de duminică au apărut şi protestatarii peste 50 de ani, sobri, bine informaţi, cu pancarte. O doamnă cu ochelari, genul de funcţionară de la ghişeul poştal, avea un carton pe care scria „De 24 de ani sîntem conduşi de patrihoţi“. La pancarte şi la sloganuri am stat bine, chiar dacă, din cînd în cînd, s-au mai strecurat şi exagerări anticapitaliste, bentiţe tricolore, steaguri cu stema regală, agitatori care veneau să-ţi şoptească la ureche că tipul în geacă de blugi e un securist mascat sau că a auzit că jandarmii se pregătesc să atace. Toate acestea au fost excepţia, nu norma.

Dacă plecai la protest fără să-ţi încarci telefonul înainte era ca şi cum un maişaişoptist ar fi plecat la manifestaţie fără o cărămidă în buzunar. În primul rînd, de pe Facebook şi din SMS-uri aflai cîtă lume s-a adunat, cîţi jandarmi sînt, în ce direcţie o iau protestatarii, ce bulevard se ocupă în seara respectivă, cine şi ce-a mai spus etc. Tot pe Facebook s-au adunat poveşti din timpul protestelor, mici fragmente de educaţie civică, conversaţii cu jandarmii, fotografii, transmisiuni în timp real. Cronica protestelor, aşa cum le-a trăit fiecare dintre noi, e acolo, într-o antologie care se poate consulta la liber dacă dai click pe etichetele #unitisalvam şi #rosiamontana. Şi tot acolo sînt şi încercările de organizare a protestelor viitoare şi a unor grupuri de voluntari care să meargă prin cartiere şi să vorbească cu oamenii despre raţiunile pentru care continuăm să ieşim în stradă. Între timp, ne facem educaţia politică şi educaţia civică şi ne transformăm, încet-încet, aşa cum au prezis-o nişte analişti ceva mai înţelepţi, în masă critică. Ştim că Roşia Montană înseamnă, în primul rînd, incapacitatea statului de a reprezenta şi de a apăra interesele cetăţenilor şi sîntem pregătiţi să sancţionăm această incapacitate, oricît ne-ar explica domnul Ponta că „protestele şi-au atins scopul“. De la 1 septembrie, ieşim în stradă între cîteva sute şi cîteva zeci de mii de oameni. Am vrea să fim mult mai mulţi, cu tot cu părinţii, cu vecinii, cu şefii noştri. E prima oară cînd generaţia noastră, considerată multă vreme o gaşcă de individualişti fără scrupule, e solidară.

Foto: Cătălin Georgescu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Parteneri

calorifer electric in sala de curs FOTO Corina Macavei
„Căldura nu este o materie opională”: Elevii din Focșani cer să intre în on-line pentru că învață în frig de două săptămâni
Elevii din județul Vrancea, care învață în frig de când s-au întors din vacanță, cer să intre în on-line. Consiliul Județean al Elevilor Vrancea a transmis că situația nu mai poate fi tolerată.
banner elena caragiu png
A murit a doua soție a lui Toma Caragiu! Unde locuia și câți ani avea. „Acum s-a întâlnit cu Toma”
A murit Elena Caragiu, cea de-a doua soție a marelui actor Toma Caragiu.
profesoara Antoaneta   Iozefina Ciobanu Foto Centrul Cultural Vrancea jpg
O cunoscută profesoară de pian a murit la spital după ce a fost lovită de o mașină de gunoi care mergea cu spatele
O profesoară din județul Vrancea a murit în spital după ce a fost accidentată, sâmbătă dimineața, de o mașină de salubritate. Șoferul executa manevra de mers cu spatele, moment în care a acroșat-o pe femeie.
Miss Universe Danemarca 2 jpeg
Cine este tânăra care a câștigat Miss Universe 2024. România a fost reprezentată de o ardeleancă de 32 de ani. VIDEO
S-a decis Miss Universe 2024. România a fost reprezentată de o ardeleancă de 32 de ani.
sinner fritz facebook jpg
belgia suedia profimedia jpg
Care a fost decizia UEFA la ultimul meci abandonat din Europa, anul trecut
Partida România - Kosovo a fost întreruptă de oaspeți.
Ședință de guvern la Palatul Victoria din București. FOTO Inquam Photos / George Călin
Ciolacu, în vizită de lucru la Bruxelles. Întâlniri cu Mark Rutte, Roberta Metsola şi António Costa
Premierul Marcel Ciolacu efectuează o vizită de lucru la Bruxelles, luni, 18 noiembrie, unde va avea o întâlnire cu Mark Rutte, noul secretar general al NATO, marcând prima întâlnire cu un oficial român de la preluarea mandatului de conducere a alianței.
netflix pixabay jpg
Filmul genial de pe Netflix care rupe topul din România! Este un thriller captivant, iar în rolul principal joacă un actor legendar
Filmul care rupe toate topurile pe platforma Netflix este "Un spion care știa prea multe". Acest thriller captivant despre spionajul din Războiul Rece reprezintă povestea unui agent englez revenit la MI-6 și bănuit de colaborare cu sovieticii.
bela karoly pe coperta cartii fara teama amazon com
Bela Karolyi, despre primii ani de antrenorat: „Erau copii sălbatici. Era înspăimântător să stau în faţa lor și să-i îndrum”
Bela Karolyi, antrenorul Nadiei Comăneci, s-a stins din viață la vârsta de 82 de ani, în Statele Unite ale Americii. Bela și Marta Karoly au făcut istorie în gimnastica internațională, însă povestea lor ca antrenori a început în anii ‘60, în Valea Jiului.