Dialog între un credincios, drept cinstitor de Dumnezeu, Eusebiu, (eusebeia = dreapta cinstire) şi un ateu, un caracter puternic, Oreste (orestes = cel care mută munţii). Două minţi, două inimi, două voinţe, doi fii ai lui Dumnezeu.

 

Oreste: Dragă Eusebiu, îţi spun de la început că am acceptat cu greu să avem acest dialog, dintr-un motiv foarte simplu: se vorbeşte prea mult despre ceea ce nu există, adică despre Dumnezeu. Toate discuţiile tematice şi studiile aprofundate despre ateism nu fac decît să șubrezească poziţia noatră fermă că nu există Dumnezeu. În afara universului cu tot ce este în el nu există nimic altceva.

Eusebiu: Drept ai grăit, se vorbește mult despre subiect. Un filozof francez, Michel Onfray, a scris chiar și un tratat de ateologie, Traité d’athéologie: Physique de la métaphysique, o analiză care sună mai degrabă ca un tratat împotriva religiilor. Mai mult reiese de acolo că ateismul e un fel de credinţă în… inexistența lui Dumnezeu. E atît de mult zel acolo că îţi vine să te întrebi: de ce a­tîta efort împotriva a ceea ce nu există? Nu cumva aveţi îndoieli despre această nouă credinţă?

Oreste: Nicidecum. Îndoieli există negreşit la voi, care inventați argumente raţionale despre existenţa lui Dumnezeu, cu care de altfel şi începeţi manualele de Dogmatică, probabil pentru a vă întări pe voi înşivă în credinţă. Auzi, argumentul istoric, anume că ideea de Dumnezeu e universală, o au toate popoarele (a consensu gentium). Fals! Nu ideea de Dumnezeu e universală, ci frica de pedeapsa unui aşa-zis dumnezeu! Atunci cînd ştiinţa va desluşi toate misterele universului, dispare şi frica, dispare şi credinţa, dispare şi Dumnezeu. Altul: argumentul cosmologic, susţinut şi de Leibniz, vrea să spună că lumea, cosmosul, reclamă un creator, un prim cauzator a toate. Ştiinţa deja progresează şi arată că lumea e din veşnicie, iar Dumnezeu a apărut după aceea, în minţile oamenilor.

Eusebiu: Ştiinţa de azi vine să confirme prezenţa unui Creator necreat dincolo de lumea creată. Noi spuneam că Dumnezeu este lumină şi că toate au fost create din lumină, iar ştiinţa vorbeşte despre foton, particula atomului, adică lumina! Dar te las să continui cu argumentele raţionale ale existenţei lui Dumnezeu…

Oreste: Continuu deci. Argumentul cinetic, despre care a făcut mare tam-tam Toma de Aquino, răstălmăcindu-l pe Aristotel, merge pe ideea că mişcarea trebuie să aibă un punct de unde a plecat, to kinoun akiniton, cum îi spunea marele filozof al antichităţii, iar acest punct nu poate fi altcineva decît Dumnezeu. Numai că aici Aristotel, ateu şi el, după părerea noastră, prin to kinoun akiniton nu se referă la existenţa unui Dumnezeu, ci la modul de funcţionare şi susţinere a Universului. To kinoun akiniton nu este dumnezeul aristotelian, ci relatarea că această mişcare veşnică este ordonată. Este nous-ul, mintea, care este începutul mişcării.

Eusebiu: Te cam poticnişi în erminie, încercînd să aduci o explicaţie metaforică (forţată de cîţiva ermineuţi ai lui Aristotel) a lui to kinoun akiniton. Este evident că această expresie (în alte locuri proton kinoun akiniton – primul mişcător nemişcat) se referă la cauza făcătoare, la cel care este pururea la fel şi care nu intră în procesul mişcării, al devenirii (to gignesthai), pentru că el este o ontos on, cel ce este. După ce, în Fizica, ne spune că tot ceea ce se mişcă (în sensul de transformare, devenire) în mod necesar se mişcă plecînd de la ceva care este începutul mişcării, acel to proton kinoun, în Metafizica, Aristotel scrie că Dumnezeu este începutul mişcării şi prin el s-au făcut cerul şi făpturile, apoi adaugă: Dumnezeu este energie pură (kathara energeia), iar energia în sine este viaţa lui perfectă şi veşnică, deci zicem că Dumnezeu este o fiinţă (zoon) perfectă şi veşnică. E drept că Părinţii Bisericii nu au insistat pe acest argument. Chiar dacă uneori au folosit argumente raţionale pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu, cum ar fi argumentul cosmologic biblic (Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria – Ps. 18, 1), în teologia lor nu au dat întîietate acestora. Ioan Damaschin îşi începe Dogmatica prin capitolul: „Că necuprins cu mintea este dumnezeiescul“.

Oreste: Adică ceva de genul „Crede şi nu cerceta“? Sau pentru că nu putem aduce argumente care să demonstreze existenţa lui, spunem că e de necuprins cu mintea? Ceea ce nu poate fi cuprins de minte nu există!

Eusebiu: Răbdare. Un pic mai jos, Damaschin scrie că nu ne-a lăsat Dumnezeu în necunoaştere desăvîrşită, fiindcă în toţi este sădită de El cunoştinţa faptului că Dumnezeu există. Şi însăşi creaţia şi coerenţa creaţiei, şi chivernisirea acesteia vestesc mărirea firii dumnezeieşti, iar capitolul 3 al Dogmaticii sale se intitulează „Demonstraţie că este Dumnezeu“.

Oreste: Această chivernisire, această ordine aparţine firii. Lucrurile se ordonează ele însele, au o raţiune în sinele lor, dar asta nu înseamnă că cineva a sădit în ele scopul existenţei lor. Acesta este aşa-numitul argument teleologic (telos, scop, ţel, finalitate), dar, aşa cum am spus, nu stă în picioare.

Eusebiu: Îl las pe Damaschin să-ţi argumenteze teleologic: Cine este cel ce a rînduit cerul, şi pămîntul, şi aerul, şi firea/natura focului şi a apei? Cine le-a amestecat şi le-a împărţit pe acestea? Ce le-a mişcat pe acestea şi cine conduce/conservă mişcarea cea necontenită şi neîmpiedicată? Oare nu Meşterul acestora, punînd în toate şi logos potrivit căruia universul se mişcă şi se perpetuează/ordonează? Şi Meşterul acestora cine este? Oare nu Cel care le-a făcut pe acestea şi întru fiinţă le a adus? Că n-o să punem asemenea putere pe seama întîmplării – că şi dacă ar fi să zicem că naşterea ţine de întîmplare, rînduirea de cine ţine? Bun, să zicem că şi aceasta ţine de întîmplare: dar atunci de cine ţine păstrarea şi păzirea logosurilor/raţiunilor potrivit cărora au primit subzistenţă întru început? Este vădit că de altceva decît întîmplarea – iar acest altceva ce altceva este decît Dumnezeu? Apoi, chiar nu ţi se pare absurd ca la un moment dat să nu mai fii, să nu dăinui dincolo de lumea asta?

Oreste: Voi dăinui prin copiii mei, prin copiii copiilor mei, celulele, ţesuturile, genele mele se vor transmite din generaţie în generaţie.

Eusebiu: Să înţeleg că cei care nu au copii sînt morţi de-a binelea? Nu prea stă în picioare argumentul tău, dragă Oreste. Ce spui tu este perpetuarea speciei, dar cred eu că nu sîntem doar animale. Gîndim, simţim, voim, iubim, aspirăm şi mai ales sperăm la un cer nou şi un pămînt nou, unde se va desăvîrşi armonia dintre noi. Există un argument foarte puternic al existenţei lui Dumnezeu, acela că omul este o fiinţă comunitară, nu-şi găseşte rostul decît în relaţie cu celălalt, pentru că aşa a fost creat de Dumnezeu, care este comuniune în iubire. Iubirile noastre tind către iubirea desăvîrşită, care este Dumnezeu. Mai mult, dorinţa de a fi desăvîrşit, înclinaţiile spre morală, cultivarea virtuţilor tind către cel care este izvorul moralei, Dumnezeu.

Oreste: Aici vrei să ne prezinţi cel mai şubred argument al existenţei lui Dumnezeu, anume cel moral. Chipurile, armonia morală dintre oameni, de fapt principiile morale, deosebirea binelui de rău, dorinţa de dreptate a omului, toate acestea ne arată că există un Dumnezeu bun şi drept care le-a lăsat pe Pămînt. Scurt şi la obiect: nu cred că impresionează pe nimeni ordinea, armonia morală din lume, care este atît de insuficientă, nici dreptatea care străluceşte prin lipsă. Oamenii şi-au format un mod de convieţuire care implică respectarea unor reguli morale, dar asta nu presupune existenţa lui Dumnezeu. Mai mult, toate nedreptăţile din lumea asta, promiscuităţile, sperjururile, crimele sînt argumente ale inexistenţei lui Dumnezeu.

Eusebiu: Toate acestea sînt rezultatul libertăţii omului. Mi-aduc aminte de Kirilov din Demonii lui Dostoievski, care se sinucide ca să arate că el este dumnezeu şi implicit că nu există dumnezeu! Aş concluziona: credinţa în Dumnezeu şi-o dobîndeşte omul care îl caută sincer, chiar şi atunci cînd se îndoieşte de existenţa Lui. Cine vrea cu adevărat îl va afla, iar atunci cînd îl afli, e cel mai puternic argument al existenţei Lui. Bine spunea Grigorie Palama că vederea lui Dumnezeu în lumină este argumentul suprem al existenţei Lui. 

Cristian Chivu este dr. în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte: Sf. Grigorie Palama, Opere complete, vol. IV, ed. bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gîndul Aprins, 2016.

Foto: flickr