Un om al poporului

Publicat în Dilema Veche nr. 610 din 22-28 octombrie 2015
Un om al poporului jpeg

Nouă ne plac mimica lui, acele du-te-vino ale privirilor, histrionismul cu care-şi încleşta mîinile a indecizie (să spun, am voie, n-am voie?), un fel de transparenţă a fricii, care anula frica şi-l făcea să semene cu un cetăţean român din anii dezgheţului, la limita de sus a expresivităţii. 

Avea 52 de ani neîmpliniţi, dar părea în vîrstă. Un cap imens şi chipul ca o fabrică de expresie, cu seriozitate şi ironie, cu melancolie, cu ruşine, discreţie, toate astea sculptate în forţă. Avea 52 de ani şi totuşi e greu să alegi un scheci cu Toma dinainte de 1967. Poate aţi remarcat: tot ce se poate vedea pe YouTube ca film de televiziune cu Toma Caragiu – momente vesele, cum li se spune – datează de

1968. Motivul e simplu: pînă atunci nu exista Telecentrul din Dorobanţi, unde Bocăneţ şi alţii au realizat toate spectacolele de varietăţi pe care astăzi le poţi învăţa pe dinafară. Sediul din Dorobanţi e proiectat pe vremea lui Dej şi realizat în

şi de-acolo avem astăzi cam tot ce ştim despre anii fericiţi ai adolescenţei TVR. Fericiţi, la scară. 

Deschiderea începuse înainte. Deschiderea, în materie de cultură de masă, însemnase inaugurarea staţiunii Mamaia, 1963, un tîrg de turism care are loc în 1964 şi de la care începe turismul occidental în România socialistă, instalarea lui Brucan la televiziune în 1962, revista

care debutează tot în 1963. Înseamnă apoi hruşciovizarea regimului: Ceauşescu pleacă-n vizite prin ţară, se prinde-n hore şi se oţăreşte la Brejnev, dar îi face ochi dulci lui Nixon şi cam oricărui şef politic din Vest. Constructorii de blocuri se mişcă mai cu talent. Însă mai e ceva: regimul încurajează critica, principială cum i se spunea, constructivă, şi satira socială. Pînă să apară

în 1973, televiziunea şi presa scrisă devin locuri în care se pot exprima, mai mult sau mai puţin graţios – rîzînd, desigur –, nemulţumiri: cam tot ce ţine de cotidian şi nimic din ce ţine de constituţia ideologică a sistemului. Nu era rău: era greu de contestat aceasta din urmă atîta vreme cît permitea critica socială. Cum să negi cadrul care-ţi permite tocmai negarea? 

Acestea sînt momentul şi locul în care Toma devine ce i-ar fi fost foarte greu să fie înainte sau după: o vedetă de televiziune. 1968-1977: deceniul lui Toma Caragiu popular, cîrcotaş aristocrat, inteligent, dar omenos; stîngaci, dar genial; matur, dar atît de jucăuş-infantil: un chip al regimului aşa cum voia el să fie văzut. 

Au existat şi momente delicate. După enervarea lui Ceauşescu din 6 iulie 1971, Revelionul în curs de pregătire cade sub semnul întrebării. 

Povesteşte Ionel Bucheru, unul dintre cei patru vicepreşedinţi ai Radioteleviziunii între 1970 şi 1974, din generaţia comuniştilor cu faţă umană. Deşi o oarecare frică intrase în oasele celor care începeau să-şi reconsidere liberalismul critic a ceea ce propuneau ca model de atitudine publică (emisiuni ca

,

şi mult pro-occidentalism), Bucheru merge mai departe, ia totul asupra lui. Revelionul rămîne să se facă şi să se difuzeze aşa cum fusese prevăzut.

Este Revelionul în care Toma interpretează sceneta cu Moş Gerilă, de pildă, pe care o puteţi urmări mai jos. În anii ’80, textul, scris ca de obicei de Dan Mihăescu şi Grigore Pop, ar fi rămas în sertar. Toma e acum Moş Gerilă printr-un concurs „pe baza unor propuneri de jos în sus venite prin ordin de sus în jos“. În 1971-1972, însă, unul dintre obiectele privilegiate ale satirei erau birocraţia şi tendinţele feudale ale unor baroni locali – n-am găsit altă rimă. Sintagma „conducere colectivă“, deşi mai degrabă abstractă de cîţiva ani (Ceauşescu cumula deja funcţie de partid şi de stat), nu-şi terminase munca de supunere a şefilor de fiefuri. Scopul acestor satire avea să fie, încă puţin, unul de îndreptare a raportului dintre stat şi cetăţean, înainte ca statul să se confunde cu cuplul Ceauşescu. 

Totuşi, nu era cine ştie ce disidenţă în acest Moş Gerilă post-tezele din iulie. Toma îi viza şi pe cei care aduceau brazi din import, molizi de calitate mai proastă decît pomii autohtoni, îi arăta cu degetul pe cei care primeau mită, pe cei lipsiţi de responsabilitate cetăţenească în deszăpezire. Dar ceea ce plăcea desigur cel mai mult – satisfacţia săracului, astăzi cultivată mult mai decerebrat – erau atacurile la şefii locali. Şefi politici, administrativi, chiar miniştri secretari de stat: toţi trebuiau puşi cu botul pe labe, de către „popor“. „Poporul“ se bucura, dar se bucura degeaba, pentru că rămîneau neatinşi cei mai puternici ca ei, cei învăluiţi în mister, dumnezeii de la CC. 

Aluzia la Europa Liberă fusese făcută într-o schiţă din 1969. Iar pe vremea aceea, cel puţin statistic, ţările din Estul comunist creşteau economic mai repede ca surorile vitrege din Occident. Europa Liberă nu era periculoasă, omul negru putea fi arătat fără teamă tocmai pentru că nu era chiar aşa de negru. Şi nici albul foarte alb. Ceauşescu îşi permitea să compare, la o adunare cu „cetăţeni români de origine germană“, în 1970, productivitatea muncii din RFG cu cea din România şi, în felul acesta, să le dea peste nas dejiştilor care-l împresurau încă.

Ionel Bucheru povesteşte că, după Revelion, Ceauşescu îl invită pe Toma Caragiu la Snagov, ca să-l felicite şi să-l încurajeze. Şi că, după asta, Toma vine la el să-i povestească vizita, încîntat. 

Toma Caragiu a fost, ca actor de televiziune, un om al poporului şi al sistemului în aceeaşi măsură. Pentru că, da, există suprapuneri între sistem şi popor. Eu v-aş mai spune şi o morală, însă. V-aş spune că mie-mi lipseşte Toma Caragiu şi astăzi, cînd trăim o altă deschidere în care sistemul şi poporul par să se suprapună în faţa altei puteri învăluite în mister. În care Toma Caragiu ar putea – o, ce veste minunată – să clipească şmecher înspre orice potentat local, dar n-ar sufla o vorbă despre diverse firme, diverşi oameni, diverse reţele, întîmplător occidentale, care-i hrănesc pe baronii noştri tocmai cu puterea de care au nevoie. Azi îl avem pe Dragoş Pătraru în locul lui Toma Caragiu, şi pe Sorin Oprescu în locul unui secretar de judeţ. Şi ieri, şi azi, avem Cenzura Transcendentă. 

O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983),

Foto: arhiva Teatrului „L.S. Bulandra“ din Bucureşti

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.