Un nou Război Rece?
Este de-acum un adevăr axiomatic: revoluţiile din 1989 şi prăbuşirea URSS în 1991 au dus la sfîrşitul Războiului Rece. Acest lucru îmi pare un fapt unamim recunoscut, iar revenirea la un nou Război Rece este mai degrabă o hiperbolă născută din indignare, decît rezultatul unei analize la rece a competiţiilor internaţionale din lumea de azi. Cum scria recent politologul Ghia Nodia, ministrul georgian al Educaţiei, într-un articol reluat în revista Idei în dialog (octombrie 2008), Putin nu este Stalin, chiar dacă există un stalinism (ori bolşevism rezidual) în stilul său politic şi în aspiraţiile sale. În consens cu Nodia, sînt de părere că ceea ce lipseşte acestui efort naţional-stalinist este tocmai energia ideologică. În absenţa unui asemenea proiect de reconstrucţie a universului social, fără un mesianism politic similar celui al bolşevismului (examinat cîndva în chip magistral de Nikolai Berdiaiev), Rusia rămîne un colos nevrotic, dar nu foarte sigur de sine. Invazia Gruziei a fost expresia unui stil suspicios (era să scriu paranoidal), nu a unui program ideologic vizionar, cu ambiţii planetare. Rusia a fost ofensată şi ofuscată de extinderea NATO, de revoluţia portocalie din Ucraina, de posibilitatea ca Georgia şi Ucraina să intre în alianţa nord-atlantică, de recunoaşterea independenţei pentru Kosovo. Nu trebuie însă să credem că Rusia se simte realmente ameninţată de Occident. Este vorba de raţionalizări mitologice, de construcţia unui inamic imaginar, ca şi de o resurgenţă a sentimentului naţional în forme mai mult sau mai puţin manipulative. Se uită adeseori că, pe lîngă trecutul său de ofiţer KGB (în cadrul serviciilor de informaţii externe), actualul premier rus, de fapt ceea ce se cheamă the strongman, a fost apropiat de Anatoli Sobceak, fost primar al Leningrad-ului (Sankt Petersburg), campion al direcţiei pro-occidentale şi reformatoare. Sigur, grupul lui Putin (faimoşii siloviki) se manifestă prin tendinţe neo-dictatoriale. Ne întîlnim cu abandonarea poziţiilor anti-imperialiste din perioada Elţîn şi cu un nou autoritarism menit să reafirme rolul Rusiei ca putere mondială. Istoria nu a ajuns la punctul terminus, lucru demonstrat de războaiele de secesiune din fosta Iugoslavie ca şi de continua vîlvătaie din Orientul Mijlociu. Euforia perioadei 1989-1991 s-a dovedit nu doar efemeră, ci şi lipsită de fundamente valide. Evident, omenirea nu a intrat într-o "post-istorie" lipsită de convulsii, o stare de încremenire a politicului sub zodia unui liberalism senin şi neproblematic, un fel de nouă teologie cu statut de infailibilitate. Dar nu este mai puţin adevărat că, la ora actuală, modelul liberal (cu nuanţe social-democrate, ori conservatoare - depinde de cazul concret la care ne referim) tinde să se universalizeze. Spun acest lucru gîndindu-mă chiar la Rusia, cu ale sale cicluri de reformism şi anti-reformism care nu au început acum douăzeci de ani, ci durează de fapt de cîteva secole. Nu cunosc o mai elocventă analiză a acestei tematici decît filmul Arca rusa de Aleksandr Sokurov, în fapt, un dialog "peste mode şi timp" între marchizul de Custine şi filosoful rus Ceaadaiev. Războiul Rece, o ştim de fapt încă de la George Kennan, a fost legat de două impulsuri definitorii pentru comportamentul internaţional al Kremlin-ului mai ales după 1945. Mai întîi era vorba de expansiunea modelului bolşevic de revoluţionare a realităţii (ocuparea Europei de Est şi Centrale). Apoi, în special prin îmbrăţişarea de către Stalin a panslavismului în timpul războiului şi prin accentul pus pe unicitatea sacrificiului rusesc (să ne amintim de un faimos toast din 1945 în care Stalin glorifica naţiunea rusă drept încarnarea unor virtuţi fără pereche), URSS a ajuns să recupereze tradiţii multă vreme suprimate şi negate. Între acestea, chiar acel etnocentrism xenofob specific extremei drepte pravoslavnice. În ultimii ani de viaţă ai lui Stalin, s-a produs contopirea iacobinismului leninist cu naţionalismul velicorus în versiunea sa cea mai exclusivistă şi narcisistă. Campionul acestei paradigme numită de Robert C. Tucker "bolşevismul extremei drepte" a fost tocmai fostul lider de partid din Leningrad, ideologul en titre al PC(b) al URSS, Andrei Jdanov. În anumite privinţe, putinismul poate fi privit ca o tentativă de a resuscita jdanovismul. Am scris recent în Evenimentul zilei un articol despre noul manual de istorie a Rusiei (1945-1991) şi eforturile de reabilitare a tiraniei staliniste (ori mai degrabă de contestare a monstruozităţii sale absolute). Pandantul acestei recidive autoritariste şi antiliberale îl reprezintă dorinţa de a "finlandiza" zonele limitrofe şi de a impune o sferă de influenţă rusă în Caucaz şi chiar în Balcani. Stînd recent de vorbă cu un coleg, aici la Wilson Center (unde sînt fellow în acest an universitar), am ascultat cu atenţie analiza sa privind situaţia din Rusia. Este vorba de un universitar american originar din Moscova, autorul unor lucrări clasice de istorie a Războiului Rece. Din punctul său de vedere, Medvedev şi grupul din jurul său diferă esenţial de Putin ca formaţie şi valori. Nu intru în detalii, dar trebuie spus că o personalitate poate afecta decisiv orientarea unui regim politic (să ne amintim momentele Nagy, Dubcek, Gorbaciov ori, în direcţia opusă, cazul Ceauşescu). Cel mai important lucru este să se evite aprecierile panicate, să se detecteze tendinţele de lungă şi scurtă durată, şi nu să se alunece în discursuri emoţionale şi în retorică bombastic-facilă. Occidentul (NATO şi UE) nu pot accepta dictatul rusesc, dar ar fi o eroare să se confunde Rusia de azi cu ceea ce a fost URSS, cu ideologia sa expansionist-utopică. În plus, nu trebuie uitate interesele comune legate de rezistenţa în faţa pericolului islamisto-terorist.
