O vorbă atribuită lui Voltaire spune că „Le mieux est l’ennemi du bien“ sau tradus: „Mai binele este duşmanul binelui“. Dar, în bagajul naţional de proverbe, românii nu au traducerea zicalei franţuzeşti, ci varianta autohtonă (şi mult mai pesimistă): „Rău cu rău, dar mai rău fără rău“. Această atitudine de acceptare a unei neîmpliniri deschide uşa unui cor de lamentări. Se poate spune atunci că lamentarea la români e un „sport“ naţional? Oricît de tentantă ar fi generalizarea, nu pot confirma acest fapt decît la nivel personal. 
 
Vara lui 2014 mă găsea în capitala prăfuită a provinciei canadiene Saskatchewan căutînd o casă de închiriat. Serviciul mă adusese aici pentru o perioadă de timp încă nedefinită, aşa că am decis împreună cu familia să ne mutăm în Regina. Frigul, acum o amintire, dar altminteri nelipsit timp de şapte luni din an, nu ne speria, fiind căliţi în iernile legendare ale Dakotei de Nord, aflată acum, paradoxal, la sud de noi. Această localitate supranumită „Queen City“ – Oraşul Reginei în cinstea reginei Victoria a Angliei, este înconjurată de imensitatea preeriei nord-americane. Ca orice oraş izolat şi respectabil, Regina are o istorie bogată, fiind vizitată de celebrităţi, personaje importante şi de membri ai familiilor regale din toată lumea. Desigur, cea mai celebră reprezentantă a monarhiei este însăşi Elisabeta a II-a, actuala regină a Angliei, care a poposit în oraş de cel puţin cinci ori, ultima oară fiind în 2005. O statuie a reginei, călare pe iapa ei favorită (născută şi crescută în Saskatchewan) se află chiar în faţa clădirii Parlamentului.
 
Oraşul Regina reprezintă o destinaţie pentru sute de imigranţi. Cei mai mulţi provin din regiunile sărace ale Chinei, Indiei şi Africii şi caută o viaţă mai bună. O altă parte a influxului de populaţie este reprezentată de categorii profesionale din industria petrolului şi a mineritului. Aceştia din urmă sînt atraşi de salariile foarte mari oferite în domeniile lor de activitate. 
 
În după-amiezele toride de vară, dar şi în zilele senine de iarnă, o mulţime pestriţă se plimbă în sus şi în jos pe aleile parcului din faţa clădirii Parlamentului, admirînd statuia ecvestră a reginei. În restul timpului toţi aceşti oameni muncesc sau îşi caută o locuinţă.
 
Agentul imobiliar cu maşina căruia făceam căutările era şi el cu familia: nevasta lui, de asemeni agent imobiliar, ne însoţea. Amîndoi erau foarte tineri, vîrstele lor luate împreună nu făceau cît cei 49 de ani ai mei neîmpliniţi. Erau nişte copii. Colindînd din casă în casă, am realizat că majoritatea aveau garaj pentru o singură maşină, foarte multe nu aveau garaj deloc şi nici una nu avea garaj dublu. „Măi, să fie“, mă gîndeam eu, „la preţurile astea astronomice să nu găsim noi o casă de închiriat cu un garaj dublu?“ Dînd glas frustrării, i-am întrebat pe cei doi, cu un ton dojenitor: „La voi, aici în Canada, e normal să lucreze şi soţul, şi soţia, nu?“ „Da“, au răspuns ei. „Păi, bine, atunci de ce nu ştiţi să faceţi case cu garaj dublu, dacă amîndoi au maşini şi trebuie să conducă la serviciu în fiecare zi?“ Apoi am continuat, fără să las timp de replică: „Aaa, pesemne că unul dintre voi trebuie să se sacrifice mereu, mai ales iarna, şi să-şi lase maşina în frig. Uite care este treaba: în America nimeni nu s-ar uita la case cu un singur garaj. Pur şi simplu, asemenea locuinţe nu s-ar vinde pe piaţă!“ M-am uitat la ei cu coada ochiului şi păreau puţin speriaţi. Stăteau nemişcaţi, cu ochii mari. Tonul meu a devenit imediat împăciuitor, dîndu-mi seama că nu erau obişnuiţi cu temperamente mai agitate. Am lăsat-o moale: „OK, hai să vedem, poate totuşi avem noroc şi găsim o casă cu garaj dublu“.
 
În final am găsit o locuinţă pe placul nostru, deşi cu un preţ al chiriei piperat. I-am explicat soţiei ce greu a fost să obţinem ce-am vrut, prilej de a mă lamenta că în Canada multe nu sînt ca în America. Credeţi că m-am oprit la garaje? I-am trecut pe canadieni prin toate apele, criticînd dur ba înghesuiala dintre case, ba comportamentul unor chelneriţe care nu aveau prea mult chef în ziua aia să servească frumos, ba scaunele incomode de la cinematograf, şi punîndu-le capac cu sistemul lor politic, de neînţeles.
 
Ceva mai tîrziu, stînd la o bere cu un grup de prieteni din America, stabiliţi şi ei temporar în Regina de aproape doi ani, am aflat că cei din Canada sînt sătui de americanii care vin şi se plîng la tot pasul. În sinea mea: „Americani? Vai de mama lor, dacă ar şti ei la ce să se aştepte de la mine!“ 
 
Sînt sigur că regina Angliei nu s-a plîns de faptul că oamenii nu au case cu garaj în timpul nici uneia din vizitele ei în oraşul Regina. Cu aceeaşi convingere pot spune că nici canadienii autohtoni, nici indienii, nici chinezii, nici alţi imigranţi nu se plîng în această provincie, ci din contra, se simt foarte fericiţi în casele lor cu un singur garaj sau fără. 
 
În cazul meu, am parcat ambele maşini în garaj şi, pentru o clipă, am fost triumfător. Apoi mi-am dat seama cît de greu ies cu maşina şi am început să mă plîng de cît de mic este un garaj dublu în Canada. Încă o dată, nu m-am oprit doar la asta, pentru că între timp, la televizor, a apărut ştirista de seară care arăta de parcă atunci venise de pe o tarla.  
 
Laurenţiu Cârcoană este arhitect şi locuieşte în Fargo, Dakota de Nord, Statele Unite.  
 
Foto: wikimedia commons