Generația mea (născută la începutul anilor ’60) a aflat cuvîntul „ecologie“ din revista Prisma, editată de Ambasada RFG la București: în anii ’80, conceptul de natură-casă-a-ființei ne era străin, chiar dacă îi redescopeream pe gînditorii presocratici, via Hei­degger… În școala comunistă, aveam de-a face numai cu gigantismul industrial și reprezentarea naturii dezlănțuite, care va fi pînă la urmă supusă de voința Omului prometeic. Natura aceea turbulentă nici nu prea avea de ales: forța ingineriei, a științei, a rațiunii și a progresului economic planificat se impunea implacabil, punînd capăt mileniilor de frică, beznă și nesiguranță care definiseră condiția umană înainte de marea emancipare specifică Modernității. Abia generația postcomunistă a redescoperit natura ca aliat, mister, sursă de energie, spațiu de regenerare și prilej de comuniune cu Viața însăși. Copiii care au crescut cu National Geographic Channel, Discovery și alte asemenea stații TV „naturaliste“ au fost și prima serie de români interesați de sporturile în aer liber, de prezervarea unor situri amenințate sau de campaniile globale susținute de Green­peace. Pînă astăzi, tema biblică (omul va coloniza planeta ca suveran predestinat al ei) și tema neo-păgînă (Mama-Natură, izvor de șarm și vindecare perpetuă) se amestecă în imaginarul nostru colectiv, disputîndu-și prioritatea și căutînd o sinteză care să împace dezvoltarea și supraviețuirea speciei. Unii caută o singură cale, condamnînd orice compromis. Alții își dau seama că excesul ideologic produce mitologii înșelătoare, de care e bine să ne debarasăm. Adevărul este că nu ne-am decis: vrem și dezvoltare rapidă, și prezervarea naturii! Această dilemă nu și-a găsit soluția nici în viața politică, nici în dezbaterile academice sau în opinia publică. Pentru a ne convinge, e suficient să rememorăm saga în coadă de pește a Roșiei Montana…

Iată însă că un film memorabil – România neîmblînzită – aduce cele de mai sus la ceasul tehnologiei contemporane: un documentar verde, care ne livrează sinteza principalelor frumuseți naturale din țara noastră, punînd la bătaie filmări subacvatice sau cu drona, precum și scene de close-up adunate într-un scenariu contrapunctic: o natură virgină, atemporală, din care omul lipsește (sau a dispărut, lăsînd numai vestigiile Histriei), e în final deschisă pedagogic spre omul-responsabil, invitat să priceapă că nu are nici un merit pentru că locuiește un teritoriu supradotat prin biodiversitate: meritul apare doar din momentul în care el protejează patrimoniul natural moștenit. Adică atunci cînd nu mai e un consumator necioplit, ci un partener lucid, tandru, proactiv, energic în autolimitarea lui sapiențială. Am privit încîntat rezultatul acestei munci de echipă (cu vocea lui Victor Rebengiuc și o coloană sonoră de mare acuratețe) și mă bucur că grupul Auchan Retail (comanditarul) a investit inteligent în capitolul CSR, cam precar ilustrat în multinaționalele din România. Produsul – filmat timp de un an, prin traversarea celor patru anotimpuri – merită proiectat în toate școlile din țară, pentru că reușește să instruiască fără să devină soporific, dar și pentru că oferă un catalog exhaustiv al speciilor care dau preț zestrei noastre biotopice: berzele, pelicanii din Deltă, acvila carpatică, ursul brun, rîsul carpatin, zimbrul (fie el izolat în rezervații), lupii, caprele negre, morunul, șarpele de apă și multe alte vietăți solemne sau umile, adunate într-o dioramă palpitantă.

Autostrăzi n-am tăiat peste munți, așa că minunățiile naturii noastre sînt încă ferite mai mult prin subdezvoltare, decît printr-o cultură ecologistă devenită bun intelectual obștesc. Or, tocmai asta vrea să ne indice documentarul: că neîmblînzirea nu trebuie să fie un efect, ci un scop. Acum, dacă te uiți la alte națiuni europene (spaniolii, italienii, britanicii etc.), poți vedea că interesul capitalist a distrus pînă nu demult mai tot ce posedau ca patrimoniu natural. Dar vezi și că noua conștiință geo-ecologică răstoarnă tendința, corectînd excesele și restaurînd potențialul (păduri, ape, specii periclitate) cu o viteză elocvent-optimistă. E o chestiune de politici publice și de educație. Venind mai la spartul tîrgului, am putea reține bunele practici, compensînd măcar acum dezastrul prin care oricum am trecut (dată fiind industrializarea super-poluantă din deceniile comuniste). România neîmblînzită ne dăruiește o lecție de bun-simț și un respiro spiritual de care chiar avem cu toții nevoie. Nu ratați vizionarea! 

Teodor Baconschi este diplomat și scriitor.

Foto: Max Milligan