"Un act subiectiv responsabil" - interviu cu Mihai VASILE

Publicat în Dilema Veche nr. 505 din 17-23 octombrie 2013
"Un act subiectiv responsabil"   interviu cu Mihai VASILE jpeg

Cum aţi început să faceţi fotografie?

Printr-o întîmplare – unui prieten de-al meu, care lucra la un institut de cercetări prin ’83-’84, i-a ieşit şefa la pensie şi el a prelut postul, aşa că avea nevoie de un fotograf pentru fotografie tehnică. După ’89, cînd s-a desfiinţat institutul, a trebuit să mă gîndesc ce fac în continuare. Dintre toate variantele, fotojurnalismul m-a atras cel mai tare. Am avut nişte fotografii foarte tari la mineriade, iar apoi m-am angajat ca fotograf. Am avut un noroc foarte mare cu Liviu Mânecan, care mi-a fost şef atunci la ziarul Curierul Naţional şi care m-a învăţat să iubesc şi să citesc fotografia. Apoi am ajuns la Jurnalul Naţional, iar el m-a recomandat pe mine ca şef al departamentului foto, mult prea devreme, înainte ca eu să ştiu fotografie bine. Eu voiam să mai fiu fotoreporter, să fac muncă de teren, dar a trebuit să devin editor foto. Şi atunci mi-am propus să fiu şeful pe care mi-aş fi dorit eu să-l am.  

Am avut noroc şi cu doi şefi de ziare, care au avut încredere în mine şi cărora le-a plăcut abordarea mea asupra fotografiei şi mi-au dat mînă liberă. E vorba de Marius Tucă, la Jurnalul Naţional, şi Cornel Nistorescu, la Evenimentul zilei. Dar asta a durat doar cîţiva ani la fiecare ziar, întrucît ce s-a întîmplat sub ei, de la un punct încolo, a fost în neregulă şi de neignorat.

Aţi avut şi „cerinţe“ ciudate de fotografii din partea celor din departamentele cu care lucraţi?

Da, făcuserăm la un moment dat toţi o listă cu cereri absurde: „Vreau şi io o fotografie care să nu spună nimic“ sau „o fotografie cu un tip care iese dezamăgit dintr-o farmacie“ sau „o fotografie color cu Iisus“. (rîde)

Ce înseamnă, de fapt, a fi editor foto la un ziar sau o revistă?

Vorbind de un cotidian, editorul foto ar trebui să participe, alături de la şefii celorlalte departamente, la şedinţele de redacţie – care, într-o zi, ar trebui să fie vreo patru, cel puţin: prima, în care se stabilesc direcţiile mari, propunerile pentru ziua respectivă; la a doua se vede ce s-a făcut sau ce se poate face din ce şi-au propus de dimineaţă; la a treia se face ziarul, iar la a patra se discută, în principiu, ziarul de a doua zi.

În general, un ziar are un număr de fotografi care acoperă numai subiectele proprii ziarului, (foto)reportaje, anchete etc. În rest, ziarul lucrează cu agenţii. Iar pentru asta îţi trebuie un editor pe măsură, care să ştie ce să aleagă de la agenţii, cum ar trebui tratat din punct de vedere vizual un subiect... La noi, există şeful departamentului foto, care este în relaţie directă cu fotografii, cu echipamentul tehnic, cu arhiva, şi editorul foto, care gîndeşte ziarul, alături de art director, care se ocupă de layout, de îmbinarea dintre text şi imagine.  

Care ar trebui să fie relaţia între text şi fotografie?

Nu e o relaţie standard, ea ţine de educaţie, de feeling, de creaţie şi de curaj, precum şi de subiectivitate. Dacă e un articol despre o investigaţie, acolo e mai strict, iar fotografia trebuie să respecte textul cît se poate de exact. Ca să ştie cum să ilustreze, teoretic, editorul foto ar trebui să citească textul, dar de obicei nu se întîmplă asta. Editorul foto nu trebuie să inventeze, ci să fie creativ în alegerea sa şi să ştie să caute pe sursele de imagine, cum sînt agenţiile, băncile de imagini sau arhiva proprie a ziarului.  

Cît de multă editare şi postprocesare sînt permise la fotografia de presă?

Vorbind de fotojurnalism, nu de celelalte tipuri de fotografie, acurateţea informaţională e obligatorie şi este absolut interzis să denaturezi mesajul, să adaugi sau să scoţi elemente. Prin urmare, există doar cîteva acţiuni în Photoshop care sînt permise – practic, cele pe care le poţi face şi într-un laborator analog. Un alt lucru care se practică – şi e greşit – este flip-ul (n. red. – întoarcerea fotografiei). O astfel de intervenţie schimbă informaţia din imagine, denaturează realitatea.

Există o concurenţă reală între foto şi video?

A existat dintotdeauna, dar ele reprezintă limbaje diferite. Cînd vezi un film, treci prin toată povestea, filmul e un conglomerat de arte. Dar fotografia poate să îngheţe din tot filmul respectiv ceva ce ţi-ar fi scăpat, pentru că tu erai atît de prins de ansamblu, încît ai pierdut detaliul.  

Dacă cineva vrea să devină fotojurnalist, există vreo şcoală unde poate învăţa asta?

În străinătate, da. În SUA au nişte şcoli de fotojurnalism. La noi sînt nişte încercări particulare lamentabile, unde absolvenţii consideră că au învăţat tot ce trebuie – ceea ce nu e deloc adevărat. Nu avem o şcoală de fotografie, nu există criterii sau autorităţi în domeniu, ceea ce înseamnă că toată lumea se pricepe. În plus, marea problemă în România e asta – fotografia nu e o marfă. Afară ea e un lucru important, un produs jurnalistic bine valorificat. La noi, de cele mai multe ori, e spaţiul excedentar care să umple ziarul sau se practică o ilustraţie naivă – nu vorbesc de ce fac fotografii, ci de ce fac editorii cu fotografiile primite de la fotografi.  

Cum ştie însă un fotojurnalist ce să aleagă din ce e în jur, cînd face o fotografie?

Majoritatea fotografilor români sînt autodidacţi, iar din bun-simţ şi vocaţie, plus experienţă – fără şcoală –, pot egala sau întrece fotografi străini care au fost şcoliţi.  

Cînd se simte amprenta fotografului?

Acolo unde el se prezintă şi îşi formează stilul, care dă maturitatea oricărui fotograf. Stilul e o treaptă superioară a expresiei. Dacă mai reuşeşti să-l mai şi schimbi uneori e şi mai bine.

Cît de mult contează echipamentul pentru a face o fotografie bună?

Echipamentul nu mai contează cînd evenimentul în sine e unul unic – atunci, imaginea poate fi şi mişcată... În rest, mai ales în sport, de exemplu, contează mult.  

Se poate trăi din fotojurnalism?

În nici un caz, deşi, ca meserie, este una nobilă.

Cum poate un nespecialist să facă diferenţa între o fotografie bună şi una proastă?

Îţi educi ochiul, iar asta înseamnă să vezi multă fotografie. Trebuie să înveţi să citeşti o imagine. E la fel ca în pictură sau în literatură – trebuie să vezi, respectiv să citeşti cît mai mult.  

Fotografie alb-negru sau color? Unii consideră că cea alb-negru e mai artistică...

Ţine de gust. Eu consider că fotografia în sine nu e artă. Dacă o iei în sensul clasic, vechi, artizanal, e un meşteşug, dar nu o artă. Cinematografia – da, e o artă de sinteză. Fotografia însă nu e o artă – repet, după părerea mea –, iar eu spun asta iubind-o şi ştiind ce e şi cît poate ea. Aparatul de fotografiat e un instrument tehnic. Cel care se foloseşte de cameră poate fi un artist, dar fotografia în sine ue n domeniu tehnic, utilitar. Artistul recreează o lume, arta face mai mult sau mai puţin abstracţie de realitatea din jur. În schimb, fotograful documentar trebuie să redea cît mai exact realitatea. Cu cît te duci către artă, cu atît te depărtezi de documentare. Fotojurnalistul nu trebuie să compună sau să interpreteze, ci să redea. Acesta nu e un act creativ, ci unul subiectiv responsabil.  

Există o aşa-zisă pretenţie la obiectivitate, care este o himeră. O foarte bună fotografă de la National Geographic spunea că noi avem pretenţia că sîntem obiectivi, dar în ce priveşte imaginea, niciodată nu ştii ce a fost un pic mai sus sau mai jos. Modul în care fotograful alege să încadreze o fotografie este subiectiv. Astfel că el trebuie să înţeleagă că subiectivismul lui îl responsabilizează, că trebuie să aibă conştiinţă de sine şi să-şi asume alegerea făcută. Subiectivismul asumat e esenţial în fotojurnalism. De exemplu, dacă trimiţi la acelaşi subiect zece fotografi buni, vei avea zece fotografii bune pe acelaşi subiect. Acolo se vede subiectivitatea, care însă ţine de stil, nu de mesaj.  

Cum arată viitorul fotojurnalismului?

E o specie cam pe cale de dispariţie, pretutindeni, pentru că odată cu tabloidizarea întregii prese, pagina I, de mulţi ani încoace, nu mai e ţinută de războaie sau catastrofe, ci de covorul roşu. În schimb, a luat amploare fotografia documentară, care o include şi pe cea jurnalistică.

În ce măsură e legat fotojurnalismul de suportul pe care apare fotografia, print sau online?

În primul rînd, Internetul oferă mult mai mult spaţiu, în condiţiile în care ziarul te obligă la alegerea a una-două imagini. Există mai multe tipuri de editare. Dacă, de exemplu, avem 300 de imagini, într-un fel voi alege din ele pentru calendar, în alt fel voi face editarea pentru un cotidian, pentru un săptămînal sau un lunar, diferit pentru un slideshow sau pentru un album ori pentru o expoziţie.  

Într-un fel, online-ul omoară fotografia, s-au redus drastic redacţiile... În plus, prin punerea imaginilor de către fotografi pe blogurile lor, la liber, se „strică“ piaţa şi mai mult, fiind obişnuiţi oamenii să le primească gratis...

Sînt atît de mulţi fotografi buni în lume, încît va exista o presiune a valorii, a calităţii. Ei acum nu mai au canale de vînzare. De exemplu, dacă te uitai la site-urile lor acum cîţiva ani, dădeau fotografii cît pachetul de ţigări. Acum le dau mari, fullscreen, chiar dacă la rezoluţie mică. Nemaiexistînd o piaţă pentru fotografi, probabil că vor regîndi şi îşi vor crea ei una, în noile condiţii.

Mihai Vasile este fotograf freelance. De-a lungul timpului, a fost editor foto la Jurnalul Naţional şi Evenimentul zilei, dar şi editor-şef al Mediafax Foto.  

a consemnat Patricia MIHAIL

© Foto: Andrei Pungovschi

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.