Ce mai rămîne, azi, din acel Mai 1968? Ce mai ră­mîne din acel spirit de revoltă, din acea formidabilă, im­pro­babilă solidaritate între studenţi şi muncitori? Care sînt beneficiile acelor revolte, urmate de cea mai amplă grevă din istoria Franţei şi, poate, a Europei? Ceea ce a pornit ca o mişcare studenţească anti- (establishment academic şi cultural, putere politică, capitalism sălbatic etc.) a devenit, odată cu susţinerea venită din partea sindicatelor, o demostraţie pro- (drepturi şi libertăţi).

La cincizeci de ani după declanşarea revoltelor, încercăm să facem un bilanţ provizoriu. Nu e un demers inutil: întîi de toate, pentru că mai ales generaţia de azi, care n-a participat la acele evenimente, care nu le-a trăit nemijlocit, consideră multe dintre victoriile obţinute atunci ca fiind de la sine înţelese. Libertatea moravurilor, egalitatea în drepturi între femei şi bărbaţi, dreptul la avort etc. sînt o moştenire directă – rareori recunoscută ca atare – a lui Mai 1968. În plan sindical, salariul minim şi numărul redus de ore de lucru pe săptămînă sînt un beneficiu social cîştigat după trei săptămîni de grevă generală. Societatea civilă, aşa cum o înţelegem astăzi, şi ideea de activism politic ar fi fost mai sărace dacă n-ar fi existat mobilizarea de atunci. În sfîrșit, rearanjarea sistemului de educaţie, mai ales a Universităţii, se datorează tot protestelor masive din mai 1968. Toate acestea reprezintă un acquis solid şi durabil. Dincolo de toate derutele ideologice, revoltele au produs, dacă nu o revoluţie autentică, atunci măcar progres social vizibil. Iar modelul francez s-a exportat treptat în lumea occidentală.

Unele dintre aceste progrese sînt contestate astăzi sau anulate de adversarii libertăţii. Dacă Mai 1968 a fost o revoltă pentru libertate, atunci încă un şaişopt este nu doar posibil, ci şi probabil. Mai ales acolo unde libertăţile civile se restrîng treptat sub asaltul populismului conservator: în Ungaria, în Polonia, în România...

Ilustraţie de Ion BARBU