Am întrebat cîţiva scriitori, deopotrivă poeţi şi prozatori, din generaţii diferite: „Ce înseamnă literatura lui MHS pentru dumneavoastră?“

Şerban FOARŢĂ

Apărut în acelaşi an, 1969, cu Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu, Dicţionarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu a fost un soi de revelaţie (ca şi, de altminteri, scrierea menţionată iniţial). In nuce, cartea este conţinută într-o ingenioasă notă de subsol a unei schiţe de Urmuz, anume Algazy şi Grummer: „Ne permitem a arăta mai sus cititorilor cum ar fi trebuit și cum ar fi putut să fie un Algazy sau un Grummer «in abstracto», dacă dînșii nu ar fi fost creați de o întîmplare, o soartă care mai deloc nu ține seama dacă obiectele creațiunilor ei corespund, în forma și mișcarea lor, cu numele ce li s-a hărăzit. Cerem scuze d-lor Algazy & Grummer pentru observările ce ne permiserăm mai sus; o facem însă și din dorința de a-i servi, deșteptîndu-i din vreme asupra măsurilor de îndreptare în această privință. Se pare că remediul nu ar putea fi decît unul și singur: sau să-și găsească fiecare alt nume, în adevăr adecvat realității lor personale, sau să se modifice ei înșiși, cît mai e timpul, ca formă și ca roluri, după singura estetică a numelor ce poartă, dacă vor să le mai păstreze.“ De aici încolo, n-avem decît să căutăm în bibliotecă dialogul lui Platon intitulat Cratylos, şi să cugetăm asupra „dreptei potriviri“ (sau dimpotrivă) „a numelor“ cu obiectul sau persoana pe care le desemnează ele.

Radu Pavel GHEO

Pe la începuturile liceului am citit întîmplător un roman intitulat Redingota. Nu mai știu cum mi-a ajuns în mînă, dar mi-a plăcut. Probabil (zic acum) m au atras și trucurile narative, perspectivele multiple de tip dosar din final – deși abia mai tîrziu am descoperit că Vogelbach-ul lui MHS ieșise de sub mantaua Aschenbach-ului lui Mann. După aceea, cu interesul stîrnit, am ajuns la Toxicologia și am savurat Breviarul. N-aș zice că e unul dintre autorii care m-au marcat, dar e cu siguranță unul de la care am învățat multe. Și pe care l-aș reciti oricînd.

Veronica D. NICULESCU

Cînd m-am întîlnit pentru prima dată cu o carte a lui Mircea Horia Simionescu, Bibliografia generală, cred că am avut figura uluită și fericită a copilului care se uită în apa limpede a gîrlei și exclamă spontan: „Uite șușuleți!“ O literatură pe cît de ingenioasă și sofisticată, pe-atît de la îndemînă de iubit.

Dora PAVEL

„Da, doamnă, trebuie să vă spun că eu – n-aş vrea să fiu melodramatic –, eu sînt pe cale de a-mi tăia venele. Eu ar trebui să termin cu viaţa, pentru că nu pot scrie. Şi ştiţi cînd am fost cel mai iritat? Atunci cînd am citit o carte mare. Şi l-am dat exemplu adineauri pe Saramago. Nobelul de acum cîţiva ani pentru frazare. Care şi pe mine mă interesează… Şi am avut şi nişte aventuri cu domnul Cortázar, pentru că am scris prin ’58 o proză, în care, la un moment dat, nişte copii făceau un joc al mimei, erau mimi şi căutau personajul care nu exista… Ca să descopăr după un timp proza lui. Pe urmă am avut ideea unei biblioteci a unor cărţi care nu există şi care formează o altă bibliotecă şi o altă realitate şi o dublură a lumii în care trăim. Ca, pe urmă, în ’66, să mă aflu la Belgrad şi să-i povestesc unui prieten, care-mi spune: Dar pe Borges îl cunoşti? Nu, habar n-am… Iar cu cartea lui Saramago am dat de pămînt şi am strigat prin casă: Nu se poate! Nu se poate! Nu, n-are rost să mai vin eu cu bibiluri, pentru că uite cum scrie ăsta…“ Ce „principiu al autonomiei artei literare“, ce „estetică“ a Şcolii de la Tîrgovişte!? Îl aud, îl văd şi acum, ca în acel 3 ianuarie 2002, cînd am purtat conversaţia asta, tezaurizată apoi în cărţile mele de dialoguri. Mă prinsese şi pe mine într-o fază cortázariană, în care devorasem şi memorasem tot. Omul abandonase subiectul pentru a huli destinul care le hărăzise celor trei invocaţi o altă limbă, o altă şansă. Era furibund, disperat, copilăros. Alintat şi tragic. Se căina, implora, ar fi vrut să dilate acel timp, pentru a mi se destăinui pînă la capăt: în sfîrşit, cineva îi asculta amarul. A fost, pentru mai bine de o oră, fratele meu mai mare.

Răzvan PETRESCU

Din tot ce citisem pînă la Bibliografia generală (urmată de celelalte trei ale ingeniosului flamboaiant) şi din tot ce am citit după, nici o altă carte nu mi-a arătat atît de clar posibilităţile imense şi libertatea pe care-o poate avea literatura. Scriitorul. Dublat de un om extraordinar, ce părea desprins din propriile scrieri – o spun pentru c-am avut norocul chior de-a mă număra printre bunii lui prieteni. A reuşit să aducă jocul în prim-planul literar, dar e un joc dificil, contrapunctic, cu nenumărate conexiuni care pun cititorul la încercare (şi trebuie pus la încercare, zguduit, maltratat psihic şi sufleteşte mai ales în zilele noastre), un joc de-o inventivitate debordantă şi, pe cît de solicitant, tot pe-atît de plin de-o ironie şi un umor ce sar printre pagini şi reîntorc textul în el însuşi. Cu lectorul prins definitiv acolo.

anchetă realizată de Marius CHIVU