UE nu era pregătită să ne facă faţă. Se va pregăti?
- argument -
Aşa cum Grecia şi criza financiară de acolo au provocat adoptarea pactului fiscal care ar trebui să disciplineze finanţele statelor din UE, tot la fel criza democratică din România ar putea adopta măsuri de integrare la nivel politic. Asta spune Suzana Dobre în interviul colectiv pe care îl publicăm în acest număr. Logica sa este bazată pe pericolul de contagiune: un stat din UE care ar da faliment ar atrage efecte asupra celorlalte, de aceea trebuie prevenită pe viitor o asemenea situaţie. Ce se întîmplă însă atunci cînd democraţia e pe cale să capoteze într-un stat membru? Suzana Dobre recunoaşte că pericolul de contagiune nu e la fel de evident ca în cazul crizelor financiare, deci s-ar putea ca sprijinul politic pentru o asemenea idee să nu fie nici el la fel de mare. Dar contagiunea se poate întîmpla. Dacă în România se încalcă regulile atît de brutal şi UE nu va putea face nimic, mîine s-ar putea ca în… să zicem… Slovacia să apară un tip care crede că poporul doreşte ca el să fie şef pe viaţă, poimîine un colonel Dogaru lituanian s-ar putea trezi că Dumnezeu i-a ordonat să preia conducerea. Cum ar fi o UE cu nişte Belarusuri la masă?
Adevărul e că la un moment dat UE ar fi fost oricum confruntată cu dilema asta, e oarecum în logica istorică. E ruşinos pentru noi că sîntem provocatorii acestei dileme, dar cumva era de aşteptat. Să ne gîndim puţin. În 1990 a început ceea ce Huntington numea „al treilea val al democratizării“. După vreo zece ani, valul a dat înapoi. A lăsat în urmă multe ţări democratizate, dar ne-a pus în faţa unei realităţi urîte: democraţia nu e ireversibilă, nici măcar în zilele noastre. În Rusia a capotat. De fapt, a capotat în toată fosta URSS, cu excepţia balticilor şi a Republicii Moldova. În Africa, experimentul democratic a prins doar parţial. În America Latină, marele val de speranţe se scufundă tot mai mult pe măsură ce colonelul pucist ales apoi de popor Chávez se clonează în tot mai mulţi socialişti locali. Reculul democratizării e un fapt. Să fie UE singura excepţie? Să fie UE un fel de seră unde plantele cresc viguros, indiferent ce se întîmplă afară? Asta e prezumţia sistemului: ca să înceapă măcar negocierile de aderare la UE, statele trebuie să îndeplinească nişte criterii politice (criteriile de la Copenhaga), deci să fie democraţii. Dacă le-au îndeplinit şi respectat pe perioada negocierilor, intră. Apoi? Apoi nimic. UE e un club al democraţiilor, nu? Bine, dar în toată lumea vedem cum se gîtuie democraţiile. În UE nu, niciodată. Asta credeam pînă acum, aşa au fost făcute regulile, aşa a fost gîndită UE: clubul ţărilor care au trecut peste genul acela de probleme. În realitate, democraţia se poate gîtui întotdeauna. România e doar ultimul şi cel mai grav exemplu. Ungaria lui Orban le-a dat frisoane şi a pregătit terenul. Dar să nu uităm că în aproape toate statele intrate în 2004 în UE au urmat după aderare crize politice şi au scăzut în clasamentele privind stabilitatea politică şi libertatea presei. Ca să nu mai zic că în Italia, Berlusconi acaparase media şi se războia cu justiţia (controlul pe presă şi pe justiţie – coincidenţă sau de acolo se defectează democraţia, aşa cum şiretul se desface natural cînd se slăbeşte fibra din capăt?).
UE are o problemă: democraţia poate da înapoi, chiar şi în interiorul UE. E de ajuns presiunea politică, pe care o exercită acum asupra României, sau va fi nevoie de mai mult? Trebuie să recunoaşteţi că e o dilemă interesantă. Dacă nu am fi noi în pricină, ar fi chiar amuzant de urmărit evoluţia.
