Trei portrete

Alex GRÖBLACHER
Publicat în Dilema Veche nr. 509 din 14-20 noiembrie 2013
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Cu germani ajunşi în România m-am intersectat mai degrabă episodic, dar au fost destule şi întîlnirile care au mers mai în profunzime. Evident, cu cît cunoşti mai mulţi dintre ei, cu atît mai puţin eşti tentat de generalizări antropologice. Aşa că, în loc de a încerca un portret-robot al germanului stereotipic, ar fi, poate, mai potrivit să (îmi) amintesc de cîţiva dintre ei.

● Cu C.J. am lucrat într-unul din multele proiecte legate de justiţie (ale UE) care ne ajută să rezolvăm restanţele. C.J. şi alţi cîţiva colegi din Germania nu erau magistraţi, ci manageri de instanţă, trimişi să explice proaspeţilor colegi români cu ce se mănîncă job-ul ăsta. Deşi i-a plăcut mult în România, experienţa a fost, probabil, o dezamăgire. Nepotrivirile au fost flagrante. Dacă în privinţa sistemelor de drept, diferenţele sînt mai mici decît s-ar putea crede, administraţiile judiciare sînt, parcă, de pe planete diferite. C.J. venea de la o mică judecătorie pe care o ştia pe de rost. Era genul pragmatic, nu-l interesau marile mistere ale existenţei, era convins că ceea ce e făcut de om poate fi desfăcut şi rearanjat tot de el. A capitulat. N-a reuşit să priceapă cum se îmbină rotiţele, mecanismul românesc i se părea iraţional şi era exasperat că nu putea pipăi acel duh care să facă maşinăria să meargă, chiar şi prost. Nu s-a plîns deschis niciodată, dar era oarecum mîndru de sistemul lor şi de cum rînduise el lucrurile acasă. Nu ştiu dacă a perceput ca pe o înfrîngere faptul că n-a putut lăsa o amprentă mai vizibilă, dar senzaţia mea asta e. 

● Pe la începutul anilor 2000, l-am întîlnit pe P.S. Conducea filiala din România a unei multinaţionale. Era mult diferit de ceilalţi manageri germani cu care avusesem contact pînă atunci, în sensul că deprinsese bine stilul local onctuos de a face afaceri, fără a-l combina cu cel dictatorial. Ştia că oamenii lui sînt plătiţi bine, dar, cel puţin de faţă cu mine, nu avea aerul de stăpîn de plantaţie pe care îl observasem la alţi şefi. Dimpotrivă, accepta cu maximă seninătate cele două expresii pe care managerii străini (nu doar germanii) le detestă: „da, mîine“ şi „nici o problemă“. P.S. avea un stil soft, ştia pe ce butoane să apese, în ce doze să administreze zăhărelul, ce orgolii şi vanităţi să gîdile. Angajaţii îl apreciau, partenerii şi alţi expaţi aşijderea. Cu timpul, parcă s-a mai blazat, am avut sentimentul că a început să cadă într-un soi de automatism al descurcărelii, că a devenit prea sigur pe el şi pe aptitudinea sa de a-i citi pe oameni. Nu mai era atent la ce-i sugerai, nu se mai concentra, parcă stătea permanent pe arcuri, cu ochii pe ceas. Odată cu răbdarea, şi-a pierdut şi umorul. Poate că, obosit de efortul de adaptare, a redevenit neamţ.

● Pe S.H., de care eram apropiat ca vîrstă, am ajuns s-o văd, în timp, ca pe-o prietenă. Era şefa biroului din Bucureşti al unei fundaţii germane. La prima vedere o persoană prea firavă şi tînără pentru aşa o funcţie, s-a impus foarte repede prin pasiunea pe care o punea în munca ei. Muncea pe brînci, ajuta pe cine putea, făcea lobby în centrală pentru tot felul de proiecte. Cînd avea o fereastră, învăţa româna. Venea dintr-o regiune profund catolică din Germania, de unde probabil că i se trăgea şi un oarecare spirit de misionariat. I-am admirat întotdeauna convingerea cvasiarhimedică conform căreia, dacă are un sprijin, poate schimba lumea – în cazul ei, România, de care o lega şi faptul că avea un soţ român. Ţinea cu patimă la punctualitate şi seriozitate, ceea ce-i făcea pe unii să dea ochii peste cap cînd o auzeau – şi nu doar pe români. Idealiza Occidentul şi Germania, unde, din motive profesionale, nu mai fusese de ceva timp. S-a bucurat cînd am ajuns acolo cu un grup de tineri români, dar Germania părea că nu mai era cea pe care o ţinea minte. L-a certat pe şoferul autocarului, un berlinez coborît parcă din cărţile lui Erich Kästner, pentru că şi-a aruncat ţigara pe jos; omul a cam luat-o peste picior. Cînd i-a reproşat unui chelner la Hamburg că nu a servit-o prima, fiind totuşi singura femeie la masă, omul i-a răspuns sec, tutuind-o: „Ce mare lucru, credeam că eşti emancipată.“ La întoarcere, din tot grupul, S.H. a fost singura percheziţionată la sînge de ofiţerii de pe aeroportul din Bruxelles. Ajunşi pe Otopeni, s-a uitat obosită la noi şi a exclamat cu uşurare: „Ce bine e acasă!“  

Alex Gröblacher lucrează ca jurnalist, traducător şi interpret de germană.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.