Am aniversat de curînd Revoluţia din decembrie şi, sper eu, am învăţat cu toţii ce preţ plătim pentru treceri, tranziţii. Acum ceva vreme, timp de un deceniu, am trăit la cîteva poluri intelectuale şi aici aş vrea să împărtăşesc anumite gînduri despre trecerile, tranziţiile şi mai ales speranţele pe care le-am avut în anii ’90. Mai întîi au fost studiile la Politehnică, Facultatea de Electronică, componentă a Institutului Politehnic Bucureşti (sau IPB, cum era numit atunci) începute cu puţin înainte de 1989. Apoi a fost Filozofia, la Universitate, cam în 1991. Iar, undeva la mijloc, Revoluţia. Trecerea, mult mai puţin tumultoasă, de la inginerie la filozofie, petrecută aproape concomitent cu Revoluţia. Mulţi m-au întrebat: „la ce bun?“ sau „de unde pînă unde?“ şi, mai ales, „de ce?“, în mijlocul zbuciumului revoluţionar. Probabil cazul meu este prea personal, dar, la o a doua privire, realizez că mulţi dintre cei formaţi în ultimii ani ai comunismului în România şi cei care au trăit Revoluţia la tinereţe se pot regăsi în povestea de mai jos. Trecerile, tranziţiile şi schimbările ne marchează pe toţi.

Să încep cu sfîrşitul. După ce am ars aceste tranziţii, şi alte cîteva, după ce am plătit preţul fiecăreia, am sfîrşit prin a deveni filozof al ştiinţei, tehnologiei, informaticii. La început de semestru, cînd trăiesc emoţia unui nou curs cu studenţi care au cam aceeaşi vîrstă pe care o aveam în anii Revoluţiei, încep cu o pledoarie pentru filozofie, care este aproape de fiecare dată similară cu povestea de faţă. De ce facem filozofie? Îmi asum aici o teză pe care mulţi colegi şi prieteni ar putea să nu o împărtăşească. Filozofia survine, cred eu, la capătul unui drum, este etapa aproape finală a unei treceri de la altceva, de altundeva. Filozoful are nevoie de tihnă şi ia lucrurile pe îndelete. Nu poţi începe cu filozofia, dar poţi termina sau trece la filozofie şi, la fel de interesant, prin filozofie. Cred că, spre deosebire de disciplinele ştiinţifice, pentru filozofie avem nevoie de o tihnă intelectuală şi morală pe care nici liceul, nici măcar studenţia nu ne-o oferă. În filozofie trebuie să parcurgi toate etapele, să abordezi holist un argument, să gîndeşti critic toate aspectele, contraargumentele, premisele.  

Pentru mine, filozofia nu a avut totdeauna acelaşi şarm. Mult înainte de filozofie, m-am simţit grăbit, împins de la spate de vremuri să schimb ceva. Filozofia cred că nu e menită să schimbe ceva în lume, poate doar în lumea interioară a fiecăruia. Pe la 20 de ani e mult mai uşor să cazi pradă tentaţiei lumii naturale, a lumii supuse unei dialectici vizibile, cauzale, controlabile şi, pînă la urmă, mecaniciste, decompozabile şi analizabile. Da, controlul este ceea ce căutam cu atîta sîrg în tinereţe. Controlul lumii şi posibilitatea de a schimba m-au fascinat şi m-au adus spre inginerie la sfîrşitul anilor ’80. Desfacerea, descompunerea şi apoi recompunerea părţilor este ceva fascinant, ce filozofia cu greu poate oferi. Ce era de schimbat şi de controlat atunci? Ce puteam oare noi, inginerii, face în anii aceia?

Vreau să creionez aici o imagine mai aparte a Politehnicii bucureştene din negura anilor ’80. Vreau să avansez ideea că aceea era lumea cea mai potrivită a celor grăbiţi, a celor dornici de schimbare. Aici, aşteptarea, tihna filozofică nu erau acasă. Dar iluzia, reală sau nu, că ceva poate fi schimbat prin tehnică, tehnologie, ştiinţă, era la fel de puternică precum setea de libertate. Înainte de toate, cred că Politehnica nu era la fel de politizată precum alte universităţi: exista o autonomie, o anumită conectare cu lumea din afara României comuniste. Se minţea mai puţin şi probabil modalitatea de promovare era mai obiectivă decît în alte universităţi. În al doilea rînd, inginerii sînt organizaţi în dorinţa lor de a schimba ceva în lume. Cred că mulţi vor fi aici ispitiţi să spună că schimbarea aşteptată era în politic. Nu sînt de acord: Politehnica era mai degrabă locul unde politicul nu reuşea să îşi arate hidosul chip. Mulţi studenţi veneau la Politehnică pentru că era o slujbă decentă, cu o minimă implicaţie politică, cu destul de multă libertate ideologică, comparativ cu alte facultăţi. Dar vreau să vorbesc aici nu despre politehniştii de circumstanţă, de cei care au ajuns acolo pentru că aşa le-au spus părinţii sau rudele. Cred şi sînt convins că idealiştii, pionierii au existat şi există în Politehnică. Ingineria anilor ’80, aşa cum o vedeam eu, era întoarsă spre viitor, acolo unde schimbarea era aşteptată de toată lumea. Dar de ce de la Politehnică şi nu din alte domenii? Aş dori să dau un nume anilor ’80 şi ’90: timpul era „accelerat“ în tehnică şi în ştiinţă: ca timp, ca tranziţie, ca schimbare de paradigmă. Au fost ani importanţi în evoluţia ştiinţei şi ingineriei peste tot în lume: acceleratoare de particule, descifrarea genomului uman, progrese în medicină etc. Internetul abia se năştea: prima mea adresă de e-mail am avut-o în 1992, la Şcoala Politehnică din Grenoble, dar o adresă comună a catedrei de fizică la IPB exista încă din 1990. Primul computer personal pe care l-am avut, l-am primit cadou spre mijlocul anilor ’80. Apoi am reuşit să construiesc propriul meu computer, prin 1990. Telefonia celulară abia se dezvolta, la fel ca şi comunicaţia prin satelit. Simţămîntul că ceva se mişcă şi că ceva poate fi urnit în domeniul tehnologiei era atît de puternic în mintea acelui adolescent din anii ’80, încît orice chemare spre Platon, spre metafizică era destul de ştearsă. Tehnologia, ştiinţele inginereşti şi programarea calculatoarelor m-au făcut să cred, la mijlocul anilor ’80, că pot aduce ceva nou, rapid, cu un minim efort. Am să numesc aici tentaţia trăită de mine atunci atracţia „lucrului care poate fi făcut repede, mai bine“.

Cazul meu nu este singular. Există probabil o listă lungă de persoane care au pornit într-o direcţie aplicată pentru ca mai apoi să găsească o chemare spre discipline umaniste. Primul semn de întrebare legat de ideea de schimbare a venit tot din Politehnică: existau acolo cîteva nuclee de cercetare dedicate ştiinţelor complexităţii, care fascinau zeci de studenţi. Într-o seară tîrzie de noiembrie, ascultînd o conferinţă despre complexitate, haos, despre natura ascunsă a lumii fizice şi biologice, m-am întrebat dacă putem realmente să înţelegem ce schimbăm, dacă sîntem în măsură să schimbăm ceea ce credem că putem schimba. Am continuat, întrebîndu-mă ce înseamnă „bine“ în schimbare, ce înseamnă repede… şi, pînă la urmă, ce este schimbarea.

Ceva m-a făcut să las să treacă „acceleratul“ schimbării lumii. Am avut nevoie de o tihnă intelectuală care m-a făcut să trec de la studii în inginerie la filozofie, în mijlocul tumultuoşilor ani 1991-1992. Trecerea a fost destul de rapidă şi oarecum dureroasă. Am început prin a petrece după-amiezile citind zece-douăzeci de pagini din Platon sau cîteva fragmente presocratice. Mi s-a arătat o altă faţadă a lumii. În inginerie şi probabil în majoritatea disciplinelor ştiinţifice, studentul este în contact cu rezultatul unor eforturi de secole, nu cu procesul descoperirii lor. Istoria unei discipline inginereşti este ascunsă sau ignorată în majoritatea cazurilor. Nimeni nu ne spune, într-un curs despre electromagnetism, de exemplu, care este istoria acestei discipline, de cît timp a fost nevoie pentru a acumula ceea ce azi ne-a adus telefonul celular şi microscopia electronică. Exista probabil tentaţia lui „hei-rup“ în inginerie, aşa cum există şi astăzi. În filozofie, a realiza ceva însemna a parcurge totul, a te întoarce la surse, a arde toate etapele. Am început, ca orice student, cu presocraticii, Platon, Aristotel şi am ajuns pînă la Heidegger. Am înţeles, ajutat de profesorii de la Filozofie, ce înseamnă rigoarea filozofică, ce înseamnă a urmări un argument, ce înseamnă a gîndi critic. E foarte greu să ignori elementul istoric în filozofie. În inginerie sîntem adesea forţaţi să lăsăm deoparte tot ce s-a înfăptuit înainte. Îmi amintesc perfect cum am simţit impactul marilor întrebări, „voltajul ontologic“ al întrebărilor despre fiinţă, timp, posibilitate, pe care nu le-am explorat în studiile mele inginereşti. Parmenide şi Heidegger au înlocuit, aproape peste noapte, întrebările despre fizica semiconductorilor.

Vremurile tehnicii şi ştiinţei au mai încetinit de atunci: mai multe revoluţii, treceri, tranziţii s-au petrecut de atunci. Iar eu i-am înlocuit pe Parmenide şi pe Heidegger cu alte interogaţii, cu alte paradigme. Alte căi pe care le-am ignorat m-ar fi putut aduce la fel de bine la schimbare: religia, spiritualitatea, arta etc. Dar zeii aceia nu mi-au făcut cu ochiul sau nu au făcut-o la timp. Cercetarea fundamentală a naturii, fizica teoretică şi cosmologia au devenit, ani mai tîriziu, idei care mă ţin treaz.

Mă uit înapoi la vremurile în care visam că lucrurile pot fi schimbate – repede şi în bine. Lucruri de schimbat în bine, fie şi mai lent, sînt peste tot. Cred că fiecare din noi are nevoie de un anumit cadru de gîndire care permite schimbarea lumii. La „politehnica tinereţii“ nu pot adăuga decît o idee care s-a înfiripat mai tîrziu: evoluţia tehnologică sau ştiinţifică în sine nu înseamnă nimic fără democraţie, fără o societate care să asculte şi să respecte tehnologia, fără un cadru cultural în care încrederea reciprocă în semeni să ia locul goanei furibunde pentru supravieţuire.

Timpurile au încetinit, acceleratul a trecut, iar tihna filozofiei m-a învăţat cum să înţeleg mai bine schimbarea spre bine. Pentru aceasta trebuie să mulţumesc deopotrivă dascălilor, colegilor, şi studenţilor din Politehnică, de la Universitate, din deceniile acelea trecute, de azi, dar şi de mîine.

Ioan Muntean este dr. în filozofie, cercetător la Universitatea Notre Dame, SUA.