Acuma, ce e drept, nu e frumos să te lauzi. Şi, în general, e ştiut că dacă te bucuri prea mult, după rîs vine plîns. Uneori, sîntem învăţaţi de mici să ne purtăm firesc, pentru ca imediat după aceea, să auzim nu atît de tare, nu în văzul lumii, puţină discreţie! Îmi amintesc că la şcoală, înainte de teze, nici unul dintre premianţi nu avusese timp să înveţe, cu toţii pretindeau că nu ştiu mai nimic, pentru ca apoi să primească 10 cu felicitări. Pe atunci credeam că fiţele astea aveau ca scop să te determine să crezi în genialitatea lor genuină şi supranaturală. Acum mă gîndesc că învăţaseră de acasă cum e cu invidia colegilor, aşa încît îşi boceau capra personală, înainte să le-o omoare vecinul. Din gînd în gînd, realizez că bagajul de comportamente cu care sîntem înzestraţi de acasă e şi el moştenit de la bătrînii din neam, din vremurile în care mai toţi erau ţărani. 
 
Cum era la ţară? Era mare bucurie cînd se năştea un prunc, că femeia care n-are copii umblă buiacă şi fără Dumnezeu. Pruncul plîngea, bărbatul acasă nu era şi atunci femeia se destăinuia în cîntecul de leagăn. Arză-l focu de bărbatu / Mi-a tras păru’ de pe capu’ / Da’ din ce mi-oi fa’ conciu’ / Pîn’ce mi-a creşte altu? / Cu bărbatu’ băutoriu’ / Nu mai am pită-n cuptoriu. Şi pruncul adormea şi visa frumos… Mai trecea un timp, cel mic creştea şi mergea cu vitele la păscut. Acolo se întîlnea cu alţi copii, care mai povesteau – toată lumea-i dintr-un sat / numai eu pe nime n-am / toată lumea-i dintr-un sînge / pe mine cine m-o plînge / că eu n-am avut noroc. Fetele rămîneau acasă să mai ajute prin gospodărie şi se gîndeau şi mai cîntau… alte fete au noroc / iar eu parcă ard în foc / altele-au noroc cu caru’ / mie mi-a dat cu paharu’ / ba n-am nici paharu’ plin / jumătate-i cu venin. Tatăl pleca uneori de acasă, cu treburi, sau pentru totdeauna. Foaie verde, foaie lată / Rău e Doamne fără tată / Foaie verde fir mărar / Vai de copilul orfan. Dacă e să te iei după cîntec, copilăria nu era uşoară. Mamă care m-ai făcut / Decît să mă fi făcut / Mai bine să fi murit / Ori un pom să fi sădit. De ce un pom? Pentru că frunzişoară măr mărunt / mămuţa cînd m-o făcut / dimineaţa m-a scăldat / cu apă dintr-un lăptoc / ca să nu mai am noroc. 
 
Toate trec şi copilăria odată cu ele. Pentru tineri, vine şi vremea nunţii. Şi nu oricum, ci cu un întreg ritual, să ţină minte tot satul. Mai întîi, urările: copilă din doi părinţi / la ce focul te măriţi? / că soacra ta nu ţi-i mamă / să-ţi ţie cuvîntu-n samă / şi bărbatul nu ţi-i frate / să gîndeşti că nu te-a bate. Apoi, toată lumea ştie, iertăciunile. Bucuroasă sau nu, mireasa trebuie să plîngă ca să aibă o căsătorie îmbelşugată şi cu noroc: plînge mireasă cu jele / că nu-i mai purta petele / nici în degete inele / şi nici în urechi cercei / nici nu-i şedea cu flăcăi. Ce-i drept, la nuntă tot satul mănîncă, bea, joacă şi se bucură. A doua zi, mirii pleacă la casa nouă. Nu, la noi nu e obiceiul cu aruncatul buchetului de nuntă, dar se adună toată lumea să petreacă tînăra familie. Plîngi, fiuţă, şi suspină / Că mergi în casă străină / Şi te-or mustra fără vină / Şi te-or bate fără milă. 
 
Fără vălul de mireasă, îmbrobodită cu legătura de femeie măritată, cu părul acoperit de la răsăritul soarelui pînă la căderea nopţii, ar fi bine ca tînăra femeie să nu fie prea arătătoare, căci la nevasta care-i mîndră / nu i-i slobod nici să rîdă / nici să iasă pînă-n tindă / nici să cate în oglindă. Cu norocul, cum o dai, ţăranul tot prost stătea. Veneau răzmeriţe, veneau războaie, tinerii erau chemaţi la arme. Rămîneau nevestele să cînte pruncului ca să-l adoarmă – rău, mamă, m-ai blestemat / să stau cu casa-ncuiată / cu ferestrele astupate / să spăl haine sîngerate. Dacă nu e război, e cîrciumă. Foaie verde şi-un bujor / Şi-am pe Gheorghe băutor / Mi-a băut cincizeci de poli / Şi doi boi ca două flori.
 
Dar nu numai acasă e necaz şi plînset. Şi la birt e la fel, la fiecare masă şade cîte un om neînţeles şi scrie deasupra paharului, cu cerneala ochilor şi cu pana genelor. Plînge şi el, bietul om, de sărăcie, foaie verde bob de mei / Doamne, duşmanilor mei / dă-le car cu patru boi / ia-le ochii amîndoi / dă-le car cu patru roate / ia-le mîinile din coate.
 
După o viaţă întreagă de cîntat, cînd nici nu mai credeai că apuci, venea şi bătrîneţea. La vîrsta asta, în sfîrşit, pare că omul plînge mai puţin şi, în schimb, se gîndeşte la oarece soluţii. Bătrîneaţă, bătrîneaţă / Rău m-ai bătrînit la faţă / Bătrîneaţă de te-aş prinde / N-aş căta pe ce te-aş vinde. 
 
Moartea? Soseşte şi ea, dar, de data asta, bocitul devine un serviciu externalizat. În majoritatea satelor trăiesc bocitoare profesionale, bătrîne iertate, care ştiu să plîngă ritual. Familia mortului se ocupă în principal cu pregătirile pentru înmormîntare şi praznic, gătesc, întind mese, pregătesc sicriul, crucea şi pomenile. Sînt atît de ocupaţi, încît nici n-ar avea cînd să plîngă. La priveghi, se mai şi glumeşte, se mai rîde, că nu e bine să plece mortul cu părere de rău după lumea albă. Pe cruce – la Săpînţa, ce-i drept – sînt povestite pe scurt vieţile celor duşi. Şi nu se mai plînge. În grafia originală – Cît pe lume am trăit / de găini bine am grijit / şi mai mult am odihnit, sau Cît pe lume am trăit / multe oi am belit / carne bun am pregătit / carne bune nui poveste / ca să o mîncaţ domneşte / vă dau carne grasă tare / saveţ poftă la mîncare şi Pe lume cît am trăit / mulţi porci eu am pîrjolit / şi multă carne-am mîncat / poate-aceea m-au gătat. 
 
Aşadar, în condiţiile în care fiecare cultură se exprimă într-o tonalitate proprie, cred că românii îşi cîntă viaţa în cheie minoră, în care bucuriile se cer bemolate de plînset. Şi mai cred că lamentaţia este o pură aparenţă, de fapt comportamentul acesta este o bună strategie de îndepărtare a răului, învăţată de la strămoşi. Pe care se pare că o folosim în continuare…  
 
P.S. Că veni vorba, în 2009, doina românească (şi nu hora) a fost inclusă pe lista UNESCO a patrimoniului imaterial universal.  
 
Ioana Popescu este etnolog.