Am acceptat cu oarecare entuziasm propunerea de a scrie despre „ţoapă religioasă“. De ce? Pentru că, de-a lungul anilor de teren de cercetare, mai ales în cazul pelerinajelor, am întîlnit ţoape cu miile, cu toate că nu le-am putut denumi ca atare în rezultatele scrise, „academice“, să spunem. Mă gîndeam deci că un astfel de text, ca cel de mai jos, îmi va oferi o libertate de expresie mai mare. Mi-am dat seama rapid că nu este deloc aşa. Deja, ea este imposibil de definit, doar de fotografiat cu cuvinte. Ţoapa şi ţopismul sînt forme derivate de kitsch, iar cine scrie despre kitsch riscă, la rîndul său, să devină kitsch, un pericol care trebuie asumat. La început am zîmbit amuzat, apoi nu a mai fost deloc aşa. Ţoapa religioasă, dincolo de orice ironie subţire, se dovedeşte, de fapt, a fi o cheie de lectură a întregii practici religioase contemporane, un semn de secularizare accelerată a societăţii şi de răspuns la schimbările tehnologice din viaţa noastră. Mă voi mărgini aşadar la a trasa un portret al acesteia, dublat de mai multe situaţii culese direct de la sursă.

Ţoapa, religioasă sau nu, trebuie să se afişeze, ea este organic legată de privirea celuilalt. În cazul ţoapei religioase, orice accesoriu este bun pentru a contribui la atragerea atenţiei: voaluri mari, grele, de culoare neagră, care curg pe umerii ţoapei, cu mîinile împreunate patetic, ca Madonele cusute pe etamină. Rochie lungă, tot neagră şi ea, care acoperă glezna. Şiraguri de mătănii, uneori suprapuse, la încheietura mîinilor. Au propriul „estetism“ religios şi ţin ca acesta să fie urmat şi cei din jur. Smerenie maximă, privirea – fie în pămînt, fie sus spre ceruri, dar din vreme în vreme, în timpul aşteptării la moaşte, ea se mai poate odihni şi pe ziarul Libertatea, deh, să vedem dacă şi vedetele merg la pelerinaj...

Ţoapa este informată în general de pe Internet, ştie tot, cunoaşte tot cu privire la locul de derulare a unei ceremonii religioase, starea vremii sau costul pelerinajului. Cu toate că are o cultură teologică egală cu zero şi nu a citit nici măcar Noul Testament, poate cita cu uşurinţă din autori cunoscuţi din domeniul „dezvoltării personale“. Este atinsă de „sindromul de guru“, aşa că nu ezită să răspîndească în jur gînduri cu iz de filozofie de salon de coafură, legate de tristul destin al neamului românesc, căci ţoapa este româncă, cu „r“-ul apăsat, pînă în măduva oaselor. Spune că regimul comunist a fost rău, dar a avut şi avantaje, este imposibil să se decidă... Mai vede semne divine şi minuni peste tot. Nu pot uita un episod de acum cîţiva ani de la Mănăstirea Prislop, cînd o organizatoare de pelerinaje îşi motiva clienţii tălmăcind „urme ale credinţei“ risipite prin jur: felul în care erau îmbinate crengile copacilor, mirosul aerului, bătaia frunzelor, forma fumului care urca în aer de la cuhnia mănăstirii. Suspina, îşi împreuna mîinile şi spunea delicat: „nu sîntem toţi copţi la minte pentru a înţelege minunile credinţei, este peste firea noastră, sîntem depăşiţi.“ Acelaşi tip de ţoapă vrea să arate că a fost acolo, la locul unde se produce credinţa, pe viu, aşa că va fotografia nonstop cu telefonul mobil sau aparatul foto tip săpunieră, chiar şi în momentele cele mai delicate ale ritualului religios. Pentru că ei îi scapă, de fapt, esenţa acestuia, ceea ce contează este doar exteriorul, cochilia transportabilă, cu care se poate mîndri în faţa celor de acasă.

Mai nou, ţoapele sînt obsedate de medicina alternativ-naturistă, de tendinţele bio-eco de hrană sănătoasă. Rădăcinile sînt adînci, lecturile intensive din revista Flacăra, a anilor 1980, au lăsat urme. Plus emisiunile violet ale domnului Oreste, cu magneţi şi pase cosmice. Rezultatul este o ortodoxie cu caracter new-age, adaptată nevoilor personale. Una din consecinţe este şi căutarea frenetică a produselor de mănăstire, de la miere de albine la creme şi cremiţe cu „untul pămîntului“, ca ultim elixir valabil al vieţii veşnice. Aceeaşi ţoapă nu uită însă să tragă mai multe chefuri sănătoase pe an, să dea cu colesterolul de pămînt, la o adică, să aibă pentru ce posti... deh, o viaţă avem. Ah, postul, pentru ţoapă postul este lucru sfînt, cheia cuceririi paradisului, care trece obligatoriu prin domesticirea ostentativă şi vizibilă, la propriu, a poftelor culinare. Iarăşi – scenă de la pelerinaje, mai multe ţoape pelerine de Bucureşti se uitau cu un amestec de milă şi dispreţ la un grup de ţărani din Bucovina care îndrăzneau să mănînce şuncă şi ceapă în zi de post. Ele consumau, obligatoriu, pateu vegetal din cutie argintie de tablă, cu ciupercuţe simpatic desenate pe capac.

O categorie aparte de ţoape sînt cele care au reuşit în afaceri şi ţin să arate cu orice preţ acest lucru, să mulţumească la Doamne-Doamne pentru ajutorul obţinut. În cele mai multe cazuri, ajută mănăstiri şi diverse biserici, acolo unde îşi au duhovnicul. Nimic nou şi nimic rău în asta. Am cunoscut, într-un celebru loc de pelerinaj din Ardeal, o ţoapă însoţită de două ţoape mai mici, fiicele sale, care a străbătut furtunos la volanul BMW-ului său mulţimea pelerinilor, mai să dărîme doi-trei, claxonînd isteric, apoi a frînat brusc în poarta mănăstirii. După ce a scos mai mult pachete cu „prinoase“ (ofrande alimentare), le-a obligat pe cele două fete să tragă peste blugi un fel de fuste făcute dintr-o stofă aspră, de culoare gri. Canoanele de comportament din mănăstire trebuie respectate, nu-i aşa? Nimic neobişnuit pînă aici, numai că există şi ţoape bogate care pur şi simplu au luat în stăpînire locaşuri de cult monument istoric şi au dictat renovarea acestora: pictură cu albastru „ca la Voroneţ“, podea de marmură, scaune sculptate, „voievodale“, coruri dulcege, care susură un fel de muzică religioasă adusă la gustul zilei. Candoarea pietistă a ţoapei nu are limite. Preoţii nu spun nimic, mulţumiţi de mana financiară a ţoapei cu dare de mînă. Mai cred că nu au nici bruma de cultură artistico-teologică care să-i împiedice să consimtă la un asemenea masacru. Rezultatul final este un kitsch toxic, cotropitor. Mă abţin cu greu, foarte greu, să dau un exemplu pe care îl cunosc bine, plantat în mijlocul Bucureştiului.

În sfîrşit, ţoapa este fundamentalistă. Nefiind capabilă de autoironie, de introspecţie şi de solidaritate umană (în font, sînt mari egoiste, se iubesc mult pe sine), ţoapa ştie, din diverse surse vrednice de crezare, că toată lumea vrea răul Ortodoxiei sale dragi, dacii au fost primii creştini din Europa iar Iisus Hristos mergea cu tricolorul nostru la brîu, propovăduind mulţimilor. Este obligatoriu să ai duhovnic şi trebuie să spui acest lucru cu voce tare, celor din jur. Oricum, ţoapelor le place mult să se audă vorbind. Marea problemă este că, atunci cînd sînt prezente în număr mare, astfel de ţoape riscă să deturneze complet sensul oricărei ceremonii religioase, aruncînd-o fie în derizoriu, fie golind-o de orice urmă de profunzime spirituală. O mediocritate camuflată, trufaşă, plină de pretenţii nu atît faţă de sine, cît faţă de cei din jur.

Final: dincolo de ironie sau povestioare vesele, „ţoapa religioasă“ este de fapt o cheie de lectură a întregului fapt religios contemporan. Forme de religiozitate superficiale şi kitsch au existat mereu, numai că înmulţirea fără predecent a acestora arată amploarea transformărilor din societatea noastră: moartea societăţii rurale (la sat, ţoapa nu are timp să se dezvolte, fiind controlată de comunitate), deruta lăsată de comunism în mintea unor oameni care încearcă să dea un sens spiritual existenţei lor, dar nu unul foarte radical, ci mai degrabă soft, fără sacrificii majore, pseudomodele propuse de mass-media şi presiunea acestora. Kitsch-ul atrage kitsch, ţoapa atrage ţoape. Rezultatul este însă unul îngrijorător, semn al unei colosale pierderi de „substanţă teologică“ a societăţii noastre. Nişte păpuşi automate, perfecte la exterior, vidate de sens şi năzuinţă în interior. La urma urmei, la tzoapa c’est moi! Dar ce ţoapă are puterea să recunoască faptul că e ţoapă? 

(din volumul în curs de apariţie Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Editura Polirom, mai 2014) 

Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor.