Temă și variațiuni

Publicat în Dilema Veche nr. 843 din 4 - 10 iunie 2020
Temă și variațiuni jpeg

Cea mai sintetică și mai percutantă definiție a plictisului ne-a propus-o, cred, Beckett în Așteptîndu-l pe Godot, prin cuvintele lui Estragon: „Nu se întîmplă nimic, nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, e cumplit”. Așteptarea zadarnică e, așadar, una dintre fețele plictiselii. Ipostazele ei sînt însă numeroase, iar literatura oferă din belșug exemple, chiar dacă – în mod oarecum surprinzător – cuvîntul „plictiseală” își face apariția destul de tîrziu în unele limbi, în engleză și germană pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în franceză cu un veac mai devreme, ceea ce nu înseamnă că starea de spirit respectivă nu exista și înainte. Dino, protagonistul romanului Plictiseala (La Noia, 1960) de Alberto Moravia, își amintește că, la o vîrstă fragedă, proiectase să scrie o istorie a omenirii bazată pe avatarurile plictiselii: la început a fost plictisul, numit – vulgar – haos, apoi Dumnezeu – plictisindu-se – a creat pămîntul, cerul, apa, animalele, pe Adam și pe Eva, aceștia din urmă plictisindu-se în rai au mîncat din fructul oprit, l-au plictisit pe Dumnezeu care i-a alungat, tot din plictis Cain l-a omorît pe Abel, și tot așa: imperiile egiptene, babiloniene, persane, grecești și romane se nășteau din plictis și mureau de plictiseală (Cioran: „Un popor intră în decadență cînd începe să se plictisească”, Lacrimi și sfinți), sastisiți de păgînism oamenii au inventat creștinismul, plictisindu-se de Europa au purces să descopere America, feudalismul a eșuat și el în plictiseală și a dat naștere capitalismului etc., etc. Precocele autor abandonează curînd grandiosul proiect: renunță, ați ghicit, din plictiseală… Dincolo de acest puseu de autoderiziune, personajul lui Moravia întreprinde – prin experiențe existențiale, în primul rînd – o analiză în profunzime a plictisului, care îl duce la cîteva constatări ce merită reținute. Astfel, notează că „plictisul era asemenea unei cețe în care gîndirea mea se rătăcea mereu, neîntrezărind decît intermitent vreun detaliu al realității”. Revine insistent, în mai multe  locuri, această idee a caracterului intermitent al percepției realului; e un fel de „boală a obiectelor”, zice Dino, este ca și cum, în cîteva secunde, ai vedea o floare ofilindu-se și transformîndu-se în pulbere. Plictisul ar fi provocat, totodată, de absența raporturilor cu obiectele, ceea ce face ca acestea să pară stranii, absurde. 

Nu știu dacă Moravia a fost influențat în vreun fel de romanul lui Sartre Greața (1938), însă există, neîndoielnic, niște puncte comune. Și Roquentin, eroul sartrian, se plictisește copios în orașul provincial fictiv Bouville. Mai mult, refuză cu obstinație să acționeze, justificîndu-și abulia cu argumente filosofice: „Știu foarte bine că nu vreau să fac nimic: a face ceva înseamnă a crea existență, or e și așa prea destulă existență”. Dar, spre deosebire de Dino, Roquentin parcurge cumva drumul invers: el descoperă că are o relație bizară cu obiectele, are revelația materialității, consistenței lor, începe să capete repulsie față de tot ce este uscat, fărîmicios, lipicios, se simte, în fine, agresat de obiecte, stare ce îi provoacă o senzație violentă de greață.

Inactivitatea, lenea au fost cel mai adesea, în literatură, asociate plictisului. Paradoxal și provocator ca întotdeauna, Jules Renard scria că „teama că ne vom plictisi este unica scuză că muncim”. În cel mai înalt grad reprezentativ pentru nevroza provocată de inactivitate este ceea ce Caragiale numește, în schița sa din 1909, „Repausul dominical”. Nu e un exemplu singular: sînt multe situații narative cînd duminica (și, mai tîrziu, week-end-ul) apar ca intervale temporale suspendate, lipsite de sens, prilejuri pentru burghezii conformiști de a-și etala toaletele plimbîndu-se pe Corso, iar pentru cei fără „ștaif” de a se îmbăta temeinic. În schița lui Caragiale, naratorul și amicii lui fac turul cîrciumilor, sînt Sfinții Constantin și Elena, zi liberă, orașul pare pustiu („să vrei să te spînzuri, n-ai de unde să-ți cumperi un ștreang…”); în peregrinările lor bahice întîlnesc un brav muncitor tipograf, beat pulbere, victimă a  „repausului dominical” care însă, vechi și experimentat combatant, reușește performanța să se ducă a doua zi dimineața – proaspăt ras și dichisit – la muncă (amicii, neavînd ceva mai bun de făcut, își continuă periplul prin cîrciumi). Nu rezist tentației de a reproduce comentariul pe marginea schiței din ediția de Opere, vol. 2, 1960: „Problema dreptului la repaus – măcar o zi pe săptămînă – al celor care muncesc prilejuiește lui Caragiale cîteva accente calde în favoarea oamenilor muncii”. Plictiseala bîntuie prin mai multe texte caragialiene, asociată cu dogoarea verilor bucureștene – Căldură mare –, cu rutina birocratică – Petițiune – sau cu obligațiile mondene, ca în Țal!, unde naratorul e silit să asculte o nesfîrșită conferință a doamnei Graziella, precursoare infatigabilă a feministelor de astăzi.

O posibilă antologie a literaturii plictisului ar alătura nume mari: Flaubert (Emma Bovary nu e victima doar a lecturilor romanțioase, ci și a monotoniei unei existențe fără orizont), Cehov (o povestire din 1886, De plictiseală, are un subtitlu neașteptat: roman de vilegiatură), Goncearov (e greu de spus totuși dacă Oblomov chiar se plictisește, fiindcă lenea și apatia reprezintă starea lui naturală), Dino Buzzati, Julien Gracq, Françoise Sagan (o scriitoare astăzi subestimată și care a descris admirabil plictisul „modern” al anilor ’50-’60) etc. Nu poate fi uitat, firește, Cioran, pentru care plictiseala este singurul argument serios împotriva nemuririi. „Viața mea – scrie Cioran – a fost dominată de experiența plictiselii”. Și încă: „Visul meu a fost să fiu inutil și inutilizabil. Ei bine, mulțumită plictiselii mi-am realizat visul”. Dar, pe de altă parte, plictiseala – revelație a „insignifianței universale” – a fost „rana vieții mele”. Cîtă trăire autentică e în aceste afirmații și cît histrionism, doar Livius Ciocârlie ar putea – dacă ar vrea – să ne lumineze. „Cioraniană” avant la lettre, în registru histrionic, mi se pare această butadă cinică a deja menționatului Jules Renard: „El frecventa cît mai puține persoane pentru a evita pe cît se poate plictiseala înmormîntărilor”.

Dacă plictisul e democratic, spleen-ul este elitist. Nici nu poate fi prins într-o formulă unică. În el intră, pe lîngă plictis, și melancolia, și neliniștea, și sentimentul de vinovăție, și frica de singurătate, și incapacitatea de adaptare, și abulia, și dezgustul, și deficitul de vitalitate, și înclinația de a vedea totul în negru, și teama de moarte. Baudelaire i-a dat o strălucită expresie poetică, dar există, în Florile răului, un anumit echilibru între spleen și ideal. Să nu ne facem totuși iluzii: sîntem, în ochii lui Baudelaire, „une oasis d’horreur dans un désert d’ennui” (Le Voyage: „Călătoria științe amare ne învață, / În lumea monotonă și mică, azi ca ieri, / Ca mîine și ca veșnic, ne seamănă la față: / O oază de oroare-n deșert de plictiseli !” – traducere de Octavian Soviany). E posibil ca varianta balcanică – și neelitistă – a spleen-ului să fie lehamitea. Aria semantică e asemănătoare: dezgust, silă, plictiseală, oboseală, sentiment de saturație. Decepția poate induce, în anumite circumstanțe, starea de lehamite. În binecunoscuta schiță C.F.R., Niță și Ghiță, aflînd că Mița e sora „șefului” și că amicul nu e un prostănac încornorat, trec brusc de la efuziunile euforice la o plictiseală fără leac („Nu mai ai nici un haz!”). Le e, așadar, atît de lehamite încît refuză să mai meargă la o altă cîrciumă. Semn – care nu înșală – al unei grave derute existențiale…

O surpriză este prezența consistentă a acestei tematici într-o zonă mai frivolă, aceea a muzicii ușoare. Spleen-ul are succes îndeosebi în rock și în hip-hop (trupe și cîntăreți din Canada, Franța, Rusia etc.). Plictisul a inspirat un număr considerabil de bucăți muzicale, de la Acest ucigător plictis al lui Gainsbourg la Îmi place plictiseala a lui Christophe. Thomas Dutronc (fiul marelui Jacques Dutronc) regretă, într-o melodie jucăușă, că astăzi  Nu mai știm să ne plictisim (On ne sait plus s’ennuyer), deoarece, printre altele, sîntem conectați în permanență la rețelele de socializare.

Nu mai știm să ne plictisim? Chiar, de ce? Am ajuns oare ca pînă și de plictiseală să ne fie lehamite? 

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată este Instantanee cu final deschis, Junimea, 2020. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.