Tehnodrom
Voi susţine că nu există un exces de tehnologie, ci doar utilizarea excesivă a anumitor tehnologii în detrimentul altora. Voi mai susţine că utilizarea excesivă a anumitor tehnologii nu are un caracter determinist, nu este un fapt universal şi nu se datorează unei conspiraţii. Neo-luddism-ul, varianta extremă a tehnofobiei, este o poziţie căreia îi lipseşte ceva important: înţelegerea tehnologiei ca activitate socială, bazată pe design şi control, produs al unei ciocniri de forţe sociale, aflată întotdeauna între tendinţele conservatoare şi cele progresiste. Neo-luddismul, atît de răspîndit între intelectualii din zona umanioarelor, se bazează pe o distincţie modernă: cea dintre natură şi cultură; distincţie care modelează cadrul canonic în culturile încă moderne, cum e şi cea românească. Pentru un adept al neo-luddismul-ui, tehnologia este un salt cultural excesiv care ne rupe de natura noastră umană. Pentru o persoană educată în spiritul ştiinţelor naturale şi formale, tehnologia este încapsularea culturală a unor fenomene naturale, observate, teoretizate, apoi controlate printr-un design bun. Voi avea în minte această definiţie.
În România sînt mai multe telefoane mobile decît locuitori – rata de acoperire a telefoanelor era de 108,5% în 2008 şi cu siguranţă a crescut. Comparativ, în Italia rata de acoperire este de 147%, adică un telefon şi jumătate pe cap de locuitor. Deloc surprinzător, ţările latine folosesc excesiv telefonia mobilă. Spiritul latin al oralităţii, „povestea vorbei“, dialogul continuu – acest fenomen natural şi-a găsit încapsularea în aceste noi tehnologii care s-au răspîndit rapid pentru că au fost cerute, nu pentru că sînt impuse sau fac parte dintr-un plan de dominaţie mondială a ţărilor nordice şi asiatice (ţări în care se produc majoritatea telefoanelor mobile). Utilizăm excesiv telefonul mobil pentru că ne place să vorbim, luăm decizii greu, avem timp de pierdut. În ţările africane motivele pentru care oamenii aleg telefonul mobil sînt diferite: sînt cele mai bune instrumente de comunicare într-o lume nesigură, într-o lume în care telefonul fix, bazat pe cabluri, nu poate fi utilizat din cauza instabilităţii sociale şi economice. Nu poţi întreţine o reţea de cabluri în ţări care traversează periodic războaie civile.
Copilul tău stă pe messenger şi copiază referatele pentru şcoală de pe Wikipedia. Desigur, vinovat e Traian Băsescu că l-a pus pe Google să-l înlocuiască pe Herodot. Dar nu cumva tu eşti vinovat că, în loc să presezi guvernul să digitalizeze resurse culturale valoroase, stai şi te uiţi în gura televizorului aşteptînd o salvare epocală, ceva între Che Guevara şi Zelea-Codreanu? Tehnologiile sînt rezultatul unor dezbateri, nu nişte cutii negre care pică din cer în braţele copiilor. Aşa cum românul de 40-80 de ani e sclavul televizorului, pentru că a renăscut social cu o revoluţie în direct fără să aibă habar de cultura media, copilul său e sclavul messenger-ului pentru că nu are habar de instrumentele epistemice ale mediului online. O statistică C.I.A. din 2008 ne plasează pe locul 2 în Uniunea Europeană (după Franţa) şi locul 7 global la număr de staţii de televiziune: 575. Eurostatul din decembrie 2009 oferă următoarele cifre: 7,4 milioane de români utilizează Internetul (35% din populaţie, cu 10 procente peste media globală); utilizare zilnică: 41% pentru grupa de vîrstă 16-24 ani, 19% pentru intervalul 16-74 ani; 38% dintre locuinţe au conexiune la Internet, 24% au conexiune broadband (poziţia 24 în lume). Dar doar 2% dintre români au cumpărat bunuri sau servicii online. În cazul Internetului intervine şi fractura digitală între mediul urban şi cel rural, apoi cea între tineri şi vîrstnici. Populaţia foloseşte excesiv Internetul? Nu, doar o parte a ei şi doar pentru o parte a lui. Acea parte a populaţiei îl foloseşte pentru comunicare, nu pentru sporirea cunoaşterii. Este interesant că studiul Leo Youth din 2007 susţine că 18% dintre tineri nu se împacă deloc cu computerul şi tehnologia în general. Din restul, 61% petrec timpul liber online, 45% se uită la televizor. Doar 27% dintre tineri mai citesc. Astfel, tehnologiile scrisului tipărit pierd teren. În anii ’80, dacă ne-am fi luat după cozile din librării (care au un aer mitic, deci chestionabil), am fi putut afirma că românii folosesc excesiv cartea tipărită, care e o formă tehnologică ca oricare alta. În mai puţin de 30 de ani, în România a avut loc o migraţie dinspre cartea tipărită spre televiziune şi Internet. Exces înapoi şi-nainte! Putem vorbi de un determinism? Nu.
Tehnologiile sînt pretutindeni, dar foarte puţine ne apar cu evidenţă excesive. Doar cele care atunci cînd dau erori ne fac să fim conştienţi de instrumentalitatea lor. Sîntem obişnuiţi ca paginile web să se încarce repede (avem cea mai bună viteză de conexiune din Uniunea Europeană) şi atunci cînd nu se întîmplă acest lucru avem revelaţia maşinăriei din faţa noastră, ieşim din relaţia de cyborgizare perpetuă.
Dar nu trăim astfel de revelaţii în raport cu autobuzul care întîrzie sau cu vagoanele de tren uitate pe căile ferate din 1970 toamna. Pentru că acestea nu ne preocupă, nu le vedem ca tehnologii constitutive ale vieţii noastre, chiar dacă sînt. Erorile pe care acestea le dau ne confirmă faptul că avem o relaţie normală cu ele, că „aşa trebuie să fie“. În loc să perpetuăm panica morală ataşată tehnologiilor informaţiei, mai bine să ne întrebăm cum de celelalte tehnologii care constituie spaţiul social au un design atît de prost şi sînt ineficiente. De ce avem atît de puţine piste de biciclete, de ce aeroporturile sînt aglomerate, de ce trenurile întîrzie excesiv, de ce spitalele nu au aparate de diagnostic performante (sau le au, dar nu au specialişti), de ce nu există tehnologiile grijii (treceri de pietoni pentru persoane cu dizabilităţi, lifturi speciale etc.), de ce nu dezvoltăm energii alternative etc.? Aici nu se pune problema unui exces, ci a unei neînţelegeri profunde: tehnologia este rezultatul unei reţele de actori sociali. Dacă nu jucăm, nu schimbăm. Dar ştim ce să jucăm?