Tablouri dintr-o expoziţie - o vizită programatică

Publicat în Dilema Veche nr. 491 din 11-17 iulie 2013
Nebuna din cartier jpeg

Nu-mi propusesem să merg la expoziţia The Human Body, deşi aveam cîteva curiozităţi pur personale, căci îmi petrec destule ore pe site-urile şi forumurile medicale din necesitatea de a intui diagnostice şi de a „mă vindeca“ de felurite boli imaginare. Discutam la modul teoretic despre expoziţie, cu un prieten la fel de ipohondru ca mine şi, la un moment dat, mi-a spus: „Nu cred că ar fi bine să te duci, că-ţi dă idei!“

Corpul uman îmi inspiră o teamă amestecată cu o formă extremă de respect, aşa că nu-mi doresc „să văd“ prea multe. Acum ceva vreme, am avut o întîlnire inedită şi oarecum şocantă cu propriul meu corp, prin intermediul unui DVD care conţinea filmuleţul unei endoscopii digestive. Senzaţia a fost mai mult decît stranie – mai întîi, mi-am văzut capul, cu un soi de furtun în gură, o imagine din afară, „de oglindă“, apoi, brusc, m-am pomenit înăuntrul meu. Acest interior semăna cu un soi de peşteră sau văgăună umedă şi insalubră, cu pereţii din carne, care palpita, colcăia, bolborosea. Însă totul părea să comunice cu totul în acel permanent schimb de fluide şi era o imagine în mişcare extrem de „vie“, de organică. Asta ne ţine pe noi în viaţă? Şi este suficient ca una dintre acele valve să se închidă, unul dintre şuvoaie să se oprească, ca să intrăm în nefiinţă?

Recunosc, mi-e frică de corpul meu. Mi-e frică de faptul că îmbătrîneşte, că e posibil „să se strice“, că mă va lăsa baltă la un moment dat, exact cînd voi avea mai multă nevoie de el. De altfel, mi se pare extrem de obositor să fim înveliţi într-o carcasă pe care trebuie s-o întreţinem în permanenţă şi de care să depindem. Citesc şi aplic cîteodată reţete „pentru o viaţă sănătoasă“, însă am senzaţia că trupul meu evoluează după bunul său plac, fără a ţine cont de ceva în mod special. Cîteodată, îmi trimite semnale false şi „inventează“ tot felul de slăbiciuni pe care nu i le pot controla; alteori, se dovedeşte atît de puternic, încît mă uimeşte această capacitate a lui de a se regenera, de a-şi schimba starea în momente critice. Frica de propriul corp m-a ţinut, un timp, departe de expoziţia The Human Body, însă cînd mi-am dat seama că pentru a coordona acest dosar trebuie să merg şi să văd, mi-am făcut curaj (propunîndu-mi din start să evit cancerele, mai ales plămînii aceia negri şi fatali de care se teme instinctiv orice fumător).

Există două moduri total distincte de a vedea şi de a aborda expoziţia. Primul este cel detaşat, pur ştiinţific, de observator – să priveşti din afară spre tine. Majoritatea celor cu care m-am nimerit sîmbăta trecută la expoziţie aveau acest gen de atitudine, „corectă“ – aş zice. Vizitatorii făceau comentarii aparent indiferente, uneori amuzate: „Uite-l pe Messi!“ – spune cineva despre cadavrul care joacă fotbal, apoi se aplecau ca să vadă din mai multe unghiuri, citeau tot ce scria pe planşe, copiii arătau cu degetul şi puneau întrebări (ei nu pot fi încadraţi în vreo categorie, căci nu au o dimensiune clară a bolii şi a morţii). A doua abordare este cea personală şi imaginativă – priveşti din tine spre tine, iar aceasta e imposibil să nu-ţi dea o stare anxioasă (din prima pînă în ultima sală am fost tot timpul sub presiunea unui iminent atac de panică, dar care, pînă la urmă, nu s-a concretizat). Motivul pentru care există o diferenţă substanţială între cele două modalităţi de abordare este tocmai faptul că ai de-a face cu cadavre şi bucăţi de oameni care au fost odată vii. Ori le priveşti ca pe nişte exponate şi iei lucrurile ca atare, ori nu poţi s-o faci şi ai în minte, în permanenţă, cu un sentiment de nelinişte, că ai putea să fii tu acolo, tranşat, disecat şi împărţit în casete din sticlă sub lumina unor proiectoare. Cancerul acela cumplit, care atrofiază atît de tare un organ sănătos, încît îl face de nerecunoscut (îl ai alături, ca termen de comparaţie, un soi de „Aşa da!“, „Aşa nu!“), este un cancer real, din cauza căruia a murit un om – ar putea să fie, la o adică, cancerul tău. De altfel, i-aş reproşa expoziţiei faptul că pune prea mult accent pe boală, respectiv pe o boală letală. Degeaba m-am ferit eu de plămîni, întorcîndu-mi privirea, căci am descoperit boala aproape peste tot, sub diferite forme şi în diferite stadii de evoluţie. O explicaţie plauzibilă a organizatorilor: ca să avem mai multă grijă de corpul nostru şi să cugetăm asupra unui stil de viaţă sănătos. Totuşi, de cele mai multe ori, cancerul are cauze necunoscute, în afara factorilor de risc, este o moştenire genetică, o fatalitate, indiferent de cît de sănătos am trăi. Aşa că n-aş crede că un nefumător ar putea privi cu seninătate plămînii aceia – şi este doar un exemplu. Se pune accent pe boală pentru că boala este un spectacol în sine şi „vinde“, pentru că psihoza generalizată legată de cancer este alimentată de mass-media şi de mediatizare excesivă. Le arătăm copiilor, la modul ştiinţific – „Uite, asta-i bubă!“ –, fără să avem habar cum astfel de lucruri pot evolua la nivel mental, în timp. Mi-am petrecut o parte din copilărie la Antipa, ştiam pe de rost ce conţinea fiecare sală şi singurul spaţiu care îmi inspira o oareşce teamă era o peşteră în miniatură, pentru că era întuneric, iar cînd un adult mă întreba ce am văzut la muzeu, răspundeam invariabil: „Animale, păsări, fluturi!“ Un copil de astăzi, la aceeaşi întrebare, ar putea să răspundă: „Am văzut cancer!“

Organizarea în sine a expoziţiei este impecabilă, începînd cu ambientul, acea lumină roşiatică ce m-a dus imediat cu gîndul la subsolurile organice din interiorul nostru, cu explicaţiile clare, pe înţelesul tuturor, de pe planşe, şi sfîrşind cu tinerii viitori medici, amabili şi bine documentaţi, cărora elevele de liceu le aruncă lungi ocheade pe deasupra femurului sau în proximitatea inimii. Pentru ei, expoziţia „e super“, aşa cum mi-au mărturisit, „n-avem aşa ceva la şcoală“. De ce sînt interesaţi vizitatorii care apelează la ei? În general, întreabă cum au fost realizate exponatele şi de unde provin cadavrele şi, în mod particular, „suferă de cîte o boală, o afecţiune, şi ne roagă să le arătăm pe organul respectiv cum stă treaba“. Aşadar, nu sînt singura condamnată la o abordare emoţională.

La sistemul osos, m-am simţit ca într-un muzeu de arheologie – craniile şi ciolanele cu un aspect „profesional“, impersonal, care par să fi aparţinut unor morţi de demult, mi-au dat un sentiment neutru; la sistemul cardio-vascular mi-a bătut, e adevărat, inima mai tare; reţeaua neuronală mi-a dat fiori; în faţa creierului în plin accident vascular cerebral am simţit cum toate gîndurile mi se blochează, am respirat adînc pe culoarele de trecere, unde erau exponate din expoziţia permenentă a muzeului, scheletul de cerb gigantic şi craniul de rinocer fosil m-au liniştit. Cadavrele „întregi“ nu mi-au dat nici o emoţie estetică, n-am înţeles de ce trebuiau surprinse în poziţii sportive, doar că „aşa a vrut artistul“, o manieră comercială de a transmite o metaforă a vieţii. Mi-au amintit de cărţile horror viscerale ale lui Serge Brussolo. Mi-au plăcut, însă, la nebunie, fetuşii – acele delicate fiinţe siderale, aproape translucide, care au ales să locuiască pentru o vreme, în interiorul nostru. Poate că, dacă fetiţele de 13-14 ani care au venit la expoziţie „cu clasa“ au observat că embrionul de opt săptămîni capătă deja o formă umană, de o fragilitate care te umple de duioşie, asta le va pune pe gînduri mai tîrziu, în cazul în care vor trebui să ia o decizie cu privire la un posibil avort.

Una peste alta, expoziţia m-a impresionat în moduri diferite, iar rolul ei educaţional este cît se poate de cert. Însă nu mi-a alungat acea teamă inexplicabilă faţă de corpul meu, amestecată cu un soi de respect. Ba dimpotrivă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.