Tema spiritului critic și, mai ales, a modului în care românii îl exersează astăzi este constantă în publicistica dlui Andrei Pleșu. Socotesc că este utilă recitirea împreună a unor fragmente din aceste texte, publicate de fondatorul nostru la intervale destul de mari de timp unele de altele. Obținem, astfel, o irezistibilă critică a spiritului critic de la noi. (S. V.) 

● E bine să n-ai spirit critic? Nu e bine. Cine nu-l are trece, în ochii lumii, drept credul, naiv, dezorientat sau, direct, prost. De cîte ori trebuie să iei o hotărîre, să-ţi dai cu părerea, să fii eficient profesional, ai nevoie de spirit critic…

Românii par să stea foarte bine cu spiritul critic. Nu se lasă „fraieriţi“ de te miri cine. Ştiu ei foarte bine cum stau lucrurile. În genere, faptul de a fi contra, de a te departaja de opinia celorlalţi, de a bombăni edificat trece drept un simptom de „deşteptăciune“. Numai tontul cedează impulsului de a fi „de acord“. Şi trebuie să recunoaştem că eseul, cronica gazetărească, ba chiar şi construcţia filozofică valorifică abundent „motorul“ contradicţiei. Dacă ai ceva de zis, o faci ca să te deosebeşti de alţii. Te afirmi prin ofensivă, te situezi împotriva curentului. Nu e nimeni interesat să te vadă dînd din  cap cumsecade, ori de cîte ori „preopinentul“ emite o judecată.

Sînt cazuri, e drept, în care exerciţiul, fie şi abuziv, al spiritului critic e inevitabil: politicianul din opoziţie e, în mod previzibil, în dezacord cu cel de la guvernare. Şi viceversa. Avocatul unei părţi din proces e, necesarmente, în divergenţă cu avocatul părţii adverse. Nu mai vorbim de situaţiile în care meseriaşul competent e obligat să evacueze erorile, inaptitudinile, falsele soluţii ale incompetenţei.

Dar variantele cu adevărat maligne ale spiritului critic – prezente la tot pasul în viaţa noastră publică – sînt de alt tip. Unii, inocenţi în aparenţă, sînt „contra“ pentru că li se pare „funny“: ne jucăm, evităm cuminţenia burgheză, înregimentarea. Sîntem altfel! „Uite că eu nu sînt de acord, e bine?“ E plicticos să cazi prea des la învoială. „Cool“ e să cultivi răzmeriţa veselă, zbenguiala „fără prejudecăţi“ printre argumente „rezonabile“. Spiritul critic se dizolvă în spirit de frondă sau în „hobby“ haios.

O sursă mai dramatică a spiritului critic este ura. Ţi se pune pata pe cineva şi pîndeşti, insomniac, orice manifestare a respectivului, orice ieşire la rampă, pentru a-i sări la beregată. Nu contează subiectul în discuţie, nu ne încurcăm în exigenţele bunei-credinţe, ale adevărului, ale dialogului decent. Dăm la cap. Cu tot arsenalul de care dispunem: calomnii, injurii, epitete groase, bilanţuri caricaturale etc. „Duşmanul“ scrie despre caise, tu vorbeşti despre nuci. Te legi de cum arată, de dunga de la pantaloni, de frizură… Important e să dai cu el de toţi pereţii. Ura e bine slujită de vanitate. De multe ori, vine dintr-o adîncă frustrare. Plutonierul se dă la colonel, convins că ierarhia existentă e greşită: colonelul nu-şi merită gradul, iar plutonierul ar fi trebuit să fie general, dacă lumea ar fi mai dreaptă. Pe de altă parte, „atacantul“ se fereşte să iasă la bătaie cu pieptul deschis: loveşte din subterană, sub acoperire, fără riscuri. Psihanalitic vorbind, el ştie că identitatea lui reală e nesemnificativă şi vulnerabilă. Prin urmare, recurge la camuflaj. E drept, unii au inconştienţa să semneze în nume propriu, ceea ce sporeşte confuzia. Constaţi că cineva care nu se poate lăuda (decît în mintea lui) cu vreo performanţă profesională, morală, politică are tupeul, vag paranoic, de a face ordine de jur împrejur. Neantul se bosumflă dinaintea realului. E totodată ridicol şi, prin repetiţie, extrem de plictisitor. Pentru că, de îndată ce vezi semnătura sau pseudonimul, de îndată ce întîrzii cîteva clipe pe cutare post de televiziune, te poţi dispensa de text sau de emisiune. Ştii dinainte despre ce va fi vorba… („Chipuri ale spiritului critic“, adevărul
.ro, 19 decembrie 2015)

● Am mai spus-o: avem voluptatea negativului. Nu ne bucurăm de nimic, dacă ni se ia dreptul de a bombăni. Pînă şi Securitatea comunistă ajunsese să înţeleagă această bizarerie naţională: tolera bombăneala privată, indignarea anonimă, grimasa discretă. Ni se cerea doar să nu facem tapaj, să nu trecem de la bombăneală la faptă. Se găseau şi printre securişti destui care să bombăne. Nu exista demnitar care, măcar o dată pe zi, să nu şi dea ochii peste cap excedat, arătînd, semnificativ, în sus, în timp ce, cu cealaltă mînă, invita la tăcere, de frica microfoanelor. Românul e cîrcotaş: cînd e rău, pentru că e rău, cînd e bine, pentru că nu e chiar aşa de bine; nu e el omul care să aţipească, suficient, în mulţumire de sine; nu e el omul care să se lase înşelat de aparenţe. Stăm rău! Slavă Domnului! E mai rău fără rău! Cînd lucrurile intră în ordine, viaţa nu mai are nici un haz.

Comentatorul român, fie el jurnalist, politician sau simplu alegător, are mereu ceva de obiectat: e prost dispus şi sceptic. Îmi spun mereu că e normal să fie aşa, după atîţia ani de obidă mută şi de literatură omagială. Uneori însă poftesc la un dram de bucurie genuină, la un mic efort de luciditate pozitivă. Pentru că bombăneala încetează, adesea, să mai fie un joc dialectic, un condiment acid al convivialităţii. Ea devine un viciu. Ca mai toate viciile, şi viciul acesta rezultă din supralicitarea unor virtuţi.

Mai întîi, spiritul critic e resimţit ca simptom al inteligenţei. Numai proştii sînt mulţumiţi. Dacă se discută ceva, orice, iar dumneata, în loc să-ţi dai cu părerea iritat, în loc să combaţi energic, te arăţi conciliant, înclinat să vezi partea bună a lucrurilor, se cheamă că eşti sărac cu duhul, nătîng, adormit… O minte trează e o minte în ebuliţiune: disecă, retează, condamnă. Inteligenţa e, prin definiţie, un „ce“ nervos, o voce irepresibilă care strigă din rărunchi, la tot pasul: „Aşa nu se mai poate!“ Degeaba eşti inteligent dacă nu eşti mai inteligent decît ceilalţi, decît „dumnealor“. Degeaba eşti inteligent dacă nu eşti supărat şi agresiv.

O altă prejudecată asociază spiritul critic cu gîndirea independentă. Obiectez, deci nu mă las înregimentat! Nu merg cu turma, nu mă las păcălit, nu ader la opiniile altora. Nici o doctrină nu mă intimidează, nici o autoritate nu mă inhibă. Judec „cu capul meu“. Sînt obiectiv. Nu mă reprezint decît pe mine… („Spiritul critic“, Dilema veche, nr. 261, februarie 2009)

● În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea… Prizat în supradoză, spiritul critic blochează înţelegerea, stimulează proasta dispoziţie şi inhibă instinctul participării la viaţa comunitară. E mereu inadecvat, pieziş, incapabil să valorifice inteligenţa altfel decît ca instanţă judiciară. În loc să asculţi, confecţionezi, în gînd, contraargumente; în loc să reflectezi, adopţi morga severă a judecătorului; în loc să intri în joc, bombăni, steril, de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deşteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului, infinit ramificat, omogenitatea unui neant care îşi extrage criteriile din el însuşi. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitaţii. „Nu“ e mereu mai la îndemînă decît „da“. Distanţa demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Dialogul e imposibil. Nu e deloc profitabil să forţezi capacitatea de înţelegere a celor care, prin exerciţiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpăţînaţi, în afara încercării de a înţelege…

Practica maniacală a judecăţii se asociază, de regulă, cu amînarea indefinită a deciziei. Cîntărirea distantă a împrejurărilor sfîrşeşte prin a deveni marginalitate. Prin definiţie, „judecătorul“ nu joacă. Comentează. Iar comentariul, în loc să asume şi să îmbogăţească lumea, ajunge să o substituie. „Judecătorul“ trăieşte închis în cercul idiosincrasiilor sale, îşi confirmă, la nesfîrşit, umoarea posacă: nu are neutralitatea de primă instanţă a reflecţiei analitice, ci o neutralitate perpetuă, devenită fel de a fi, pasivitate. Judecătorul nu găseşte niciodată motive să intre în horă şi ratează, astfel, toate alternativele. E mereu în contratimp cu ceea ce se petrece sub ochii lui: îl irită în egală măsură bucuria şi tristeţea, reproşează bucuriei că e prea veselă şi tristeţii că e prea sumbră…  („Spiritul critic în supradoză“, Dilema veche, nr. 355, decembrie 2010)