Este prostia o „facultate“ de sine stătătoare? S-ar zice, uneori, că da. Dacă însă prostia e doar negativul inteligenţei, Dosarul de faţă ar putea fi la fel de bine despre deşteptăciune. Căci orice referire la prostie poartă în sine, virtual, o definiţie a inteligenţei, ca lipsă sau opus al ei.

„Prost“ are o istorie aproape onorabilă, în limba română. Iată cîteva dintre semnificaţiile vechi ale cuvîntului: drept, vertical, neaplecat, ca în: „Mortul prost şezu şi grăi înaintea tuturora“; curat, neprihănit, nevinovat, ca în: „Că de la inimă proastă şi direaptă ieşea acea rugă.“; simplu, obişnuit, de rînd, ca în: „Domnul Hristos nu iaste om prost“; sau din belşug, în mod abundent, precum: „Să ceară de la Dumnezeu acela ce dă tuturor prostu…“ S‑ar putea deduce de aici o combinaţie de rigiditate, candoare şi abundenţă a „prostiei“ sau o posibilă definiţie a ei ca „neaplecare a banalităţii“. „Prost“ mai însemna, cu referire la limbă, vorbit de marea majoritate, popular, ca în „Tălmăcirea acestei cărţi… s-au urmat în limba proastă grecească“. Vorbind de „limbă proastă“, engleza, noua lingua franca, e la originea limbii cu adevărat proaste a vremurilor noastre, fie ea romgleză, franglais sau denglisch.

Lecturile despre prostie pot fi stingheritoare. Te simţi adesea vizat, descris întocmai, deconspirat, asemenea studentului la medicină care, citind simptomatologie, crede că suferă de toate bolile. Vorbind de medicină, fiziologia prostiei poate fi comparată cu funcţionarea inimii. Sistola e fluxul, contracţia, încordarea asociabilă inteligenţei, diastola e refluxul, destinderea, prostia ca „relaxare a controlului propriei gîndiri“ (Michel Adam). Împreună, ele compun bătăile inimii. Eternizarea uneia dintre ipostaze ar echivala cu un stop cardiac.

Iluzia instalării în deşteptăciune – o stare volatilă, de echilibru instabil, asemenea altor virtuţi – e garanţia căderii în prostie; prostia e hybris-ul inteligenţei. Îngerul căzut, diavolul nu e altceva decît prostie şi ignoranţă, spunea Flaubert într-o scrisoare. O spune şi Alexandru Paleologu, cînd desfiinţează sintagma „inteligenţă diabolică“.

Erasmus din Rotterdam descrie, în Elogiul nebuniei, farmecele Prostiei, „căreia latinii îi zic Stultitia, iar grecii Moría“: o tînără zeiţă alintată, frumoasă, jovială, care „încetineşte scurgerea tinereţii şi alungă nesuferita bătrîneţe“. Dincolo de ironie şi de clişeele superficialităţii, seducţia prostiei derivă din promisiunea fericirii pămînteşti, a bucuriei imediate a lui „aici şi acum“, scutită de perspectiva gravă a transcendenţei sau a obligaţiei morale.

În sfîrşit, dacă e adevărat că „problema prostiei e problema inteligentului, de vreme ce prostul nu-şi pune niciodată problema prostiei lui“ (Gabriel Liiceanu), sperăm ca, măcar în scurtul răstimp pe care îl dedicăm acestui Dosar, să fim feriţi de deochiul alintatei zeiţe Stultitia.
(Matei Pleşu)

Ilustraţie de Ion BARBU