Primul meu deadline l-am primit prin ’98, amplasat în coada unei întrebări şi ambalat într-un zîmbet. Adrian, patronul publicaţiei la care eram pe punctul de a mă angaja, m-a întrebat la finalul interviului: „Crezi că poţi să termini ilustraţia la articol pînă, hai să vedem, lunea viitoare?“ Se uitase pe calendarul de pe birou, văzuse data la care mergea revista la tipar şi scăzuse nişte zile, clasica marjă de eroare a editorului precaut. Radiam, fiind întîiul meu job serios plătit pentru a desena. Acel prim termen şi deadline-urile care au urmat au fost o nimica toată, citeam articolele şi mă apucam cu poftă, aprig, de ilustrat. Terminam la timp, ba chiar înainte de termen. Apoi, treptat, lucrurile s-au complicat. Un coleg inginer de sistem mi-a arătat forumurile cu joburi de freelancing, m-am acomodat cu ele şi am început să preiau proiecte şi seara, acasă. Acelaşi entuziasm la început, translatat în faţa altui computer, dar disipat odată cu aglomerarea. Cu termenele de livrare parcă mai scurte, mai nemiloase.

Un deadline, odată stabilit, devine un punct supărător pe cortex, o pulsaţie de fundal, o senzaţie încă minusculă, dar neplăcută. Pe măsură ce se apropie ziua livrării, semnalul coboară în zona plexului, se măreşte, apasă difuz. De acolo îl culeg de obicei, ca pe o bucată moale de lut, pe care o frămînt îndelung în mîini pînă ce se încălzeşte şi-mi vine să o arunc de perete. Nu scapi uşor de ea. Ideea scadenţei te macină în faţa grătarului la grădină, la cinema, la piaţă, în pat dimineaţa. Ajunge să te preocupe mai mult decît însuşi conţinutul proiectului. Îţi strică weekendurile şi te face să regreţi că ai acceptat termenul prea uşor, că ai irosit timp, că nu te-ai apucat mai devreme.

Ţi se întîmplă şi să uiţi cînd pică exact ziua cu pricina. Lucru curios, de obicei ţi se pare mai apropiată, alarmant de apropiată. Devii nesigur şi reciteşti e-mail-ul din cutia poştală, ca să descoperi uşurat că mai ai cîteva zile. Şi totul reîncepe.

Ar mai fi şi strategiile. Pe una am numit-o rostogolitul. Te apuci de proiect cît mai devreme, stabileşti un avanpost, apoi iei o pauză, te reapuci, şi tot aşa pînă la final, cînd, cu un ultim efort, finalizezi. Rostogoleşti proiectul, bolovanul încetineşte, te opinteşti şi, la final, îi faci avînt peste culme. O altă abordare, mai rar întîlnită, este cea a muncii consistente, spornice, în primele zile ale proiectului, cu mici asalturi pe final. Este varianta cu cele mai multe şanse de reuşită, dar cere rigoare şi anulează acea perioadă benefică în care proiectul e deja analizat şi construit în minte. Şi fiindcă veni vorba de asta, păcatul cel mai des întîlnit este, fără îndoială, procrastinarea. Cu consecinţa efortului nocturn, pe ultima sută de metri, prin antrenarea celulei de criză asortată cu cafea. Mai demult – era pe la sfîrşitul anilor ’90 –, mă prindeau dimineţile la birou şi plecam acasă privind obosit cum autobuzele descărcau mulţimile de muncitori pregătiţi de o nouă zi. Era un contratimp uimitor, care punea faţă în faţă două orizonturi: primul – deschis Internetului şi plin de tineri navigînd agitat în coada deadline-urilor; al doilea – local, lipsit de scadenţe agresive, dar repetitiv. Dacă, în acele vremuri, atacul pentru a termina la timp se desfăşura la ceas de seară, cu prelungiri nemiloase în noapte, odată cu vîrsta totul s-a mutat în zori. Posibilul motiv? Organismul nu mai e dispus să consume din rămăşiţele zilei, acum aşteaptă dimineaţa să se refacă.

De partea cealaltă a firului stau clienţii. Cei care mi-au prins slăbiciunile le-au exploatat justificat. Cei mai mulţi scad zile, asemeni lui Adrian, pentru a se asigura că vor primi la timp munca. Alţii închid ochii şi probabil oftează cînd acele termene de siguranţă sînt depăşite. Îmi amintesc zîmbind că, în anii mai agitaţi, tinerii – programatorii mai ales – după ce depăşeam sorocul, setau alarme automate care se trimiteau pe mail şi-mi bombardau zilnic cutia poştală. În cele din urmă, toţi ştiu că vor primi ce s-a promis. Cît despre mine, frămînt în palme bucata mea de lut, cu o singură certitudine: singurul deadline major, care nici măcar nu-mi trimite e-mail-uri, probabil nu a fost încă stabilit.

Mircea Drăgoi este graphic designer.

Ilustrația: L. Muntean