- fragment din romanul Solenoid -
 
Pe 8 decembrie m-am căsătorit cu Ştefana, la Consiliul Popular al Sectorului 2, pe Olari, la minus douăzeci de grade temperatură, pe o ninsoare feerică şi tristă. Îmi amintesc cum am ieşit pe Moşilor, între blocurile ca nişte bucăţi de carton murdar, pe şoseaua aproape pustie, încadrată de uriaşe mormane de zăpadă. Ea avea braţele încărcate de flori, literalmente abia putea să ţină uriaşul buchet multicolor, şi, fiind în capul gol, păru-i era plin de fulgi sclipitori, hexagonali, perfect uscaţi, de zăpadă. Mergeam pe mijlocul străzii, pe zăpada murdară, printre vitrinele goale ale magazinelor. Foarte puţinele maşini ne ocoleau, autobuzele treceau cu „bombele“ lor argintii montate pe acoperişuri, şinele de tramvai nu se mai vedeau sub zăpadă. Un tramvai tocmai venea din spatele nostru, din adîncul ceţos al oraşului. L-am auzit şi ne-am întors. Am rămas nemişcaţi în faţa lui, ninşi pe păr, pe gene, pe mîinile îngheţate. În lumea albă de pe Moşilor florile miresei mele ardeau atît de tare, încît fulgii de zăpadă se evaporau înainte să le atingă. Tramvaiul a oprit, faţa de fetus în borcan a vatmanului s-a întins într-un zîmbet larg, uşile s-au deschis şi-am intrat în vagon, aplaudaţi de gospodinele şi pensionarii pe jumătate adormiţi. Am mers mult, pînă-n fundul Colentinei, în picioare, îmbrăţişaţi, am coborît la rondul de lîngă castelul de apă şi ne-am înfundat pe străduţele cartierului şcolii, unde locuiau părinţii ei. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci, pe cînd, ajunşi la gardul casei ei, ne-am mai oprit un sfert de oră ca să ne sărutăm în ninsoarea deasă, strivind florile între noi, simţindu-le răsuflările parfumate din zecile de guri roşii cu fîşii galbene, azurii cu dantelări ciclam, albicioase-verzi-palide cu pistiluri străvezii, că în numai cincisprezece luni de-atunci încolo, într-o singură noapte, fata aceea micuţă, cu sprîncene puţin mai oblice decît ar fi trebuit, avea să fie schimbată cu altcineva, care arăta la fel pînă la ultima aluniţă şi ultima geană, vorbea la fel, se mişca la fel şi totuşi era alta, străină şi ameninţătoare, n-aş fi putut să cred, cum îmi vine greu să cred şi acum. 
 
Deocamdată, în acea zi de decembrie cu şosele înzăpezite, mi-era tare dragă fata de lîngă mine, în deux-pièces-ul ei subţirel, roz-liliachiu, şi cu grămada de flori în braţe. Cum a ajuns acasă, şi le-a-mprăştiat, în zeci de borcane şi pahare cu apă, prin toată casa, şi vreme de cîteva luni numărul camerelor locuinţei noastre în formă de vapor a rămas constant (exact patru), ca şi cînd florile pe care le-am tot cumpărat, cu braţele, ca să le-nlocuim pe cele care se ofileau, ar fi fost ancore mlădioase şi puternice care-mpiedicau realitatea s-o ia razna. Ştefana era mititică şi puţin plinuţă, energică şi iubitoare, ceea ce se numeşte „o fată bună“: nu găseai la ea nimic deosebit, era însă concretă, era acolo, umplea spaţiul în care-i flutura, clipă de clipă, ca-ntr-un film care pîlpîie, trupul. Umplea, de asemenea, timpul: pentru prima dată de cînd mă ştiam, el începuse să curgă cuminte, ca bătăile inimii unei fiinţe tandre şi luminoase. Au urmat seri de reverie şi confesiuni în bucătăria minusculă, cu cîte-un păhăruţ de vin fiert înainte, ţinîndu-ne de mînă, privindu-ne-n ochi şi povestindu-ne ce n-am fi visat să ne povestim vreodată, pe cînd afară cădea un amurg posomorît şi-n cele din urmă se făcea atît de-ntuneric, că nu ne mai vedeam decît sclipirea ochilor şi-a păhăruţelor faţetate, deja goale, de pe masă. Mergeam apoi în pat, şi atunci patul devenea deodată atît de bun, de potrivit cu trupurile noastre, cearşafurile se boţeau atît de previzibil sub noi, dîndu-ne la timp căldură şi răcoare, încît nu am simţit nevoia să-i arăt Ştefanei secretul levitaţiei şi, de altfel, gîndindu-mă acum la săptămînile şi lunile alea, singurele-n care-am crezut în existenţa reală a lumii, mi se pare că butonul de deasupra patului, care activa solenoidul, se ascunsese undeva în perete. Făceam dragoste în pat, în cea mai simplă poziţie, e motivul pentru care nu-mi mai amintesc cu adevărat corpul ei. Era banalitatea luminoasă a sexului cu cineva care ţi-e drag, fără să-l iubeşti cu pasiune, era ca şi cînd nu făceam sex, nici dragoste, ci doar ne-mbrăţişam cum ar face-o doi prieteni buni la reîntîlnire. Niciodată, în reveriile mele erotice de mai tîrziu, nu m-am excitat gîndindu-mă la nopţile cu Ştefana, dar nici nu le-am regretat. Ne ţineam în braţe şi asta era pentru mine deplin mulţumitor. Faptul că, oricît de mult am fi stat împreună în pat, acuplaţi şi tandri, ea nu avea niciodată orgasm, nu mă nemulţumea: penetrarea nu a fost mai mult, în partea fericită a relaţiei noastre, decît împletirea degetelor sau mîngîierea pe obraz a doi oameni care făceau faţă lumii împreună. Eram împreună, asta a fost esenţa căsniciei mele în primele trei-patru luni. Plecam dimineaţa deodată, dar luînd tramvaiele în sensuri diferite: ea spre centru, eu spre capătul Colentinei. Mă întorceam mai devreme decît ea şi pregăteam pentru amîndoi ceva de mîncare. Duminicile mergeam în piaţă, la Obor, ca să ne certăm cu ţăranii pentru cîte-un tas de prune sau de ceapă, şi ne-ntorceam acasă cu fulgi de zăpadă-n păr. Ne zîmbeam des, de fapt ne-am zîmbit atît de mult la-nceput încît zîmbetul devenise grimasa mea firească: mă surprindeam zîmbind vînzătoarelor de la Pîine şi taxatoarelor din tramvai, ca şi fiecărui copil din clasele mele. Îmi plăcea, cînd stăteam serile şi citeam, eu într-un capăt al sufrageriei, ea în celălalt, să-i scriu bilete şi să fac apoi din ele avioane de hîrtie: i le trimiteam prin aer în aşa fel încît să-i aterizeze în poală sau la picioare sau s-o lovească, asemenea unei vrăbii dezorientate sau unei albine, peste faţă, uşor şi uscat, făcînd-o să tresară. Desfăcea avionul şi citea, zîmbea înapoi, se cufunda iar în carte… În acea perioadă am abandonat căutarea: găsisem. Lumea exista, pentru că exista ea. Din ea, ca dintr-o sursă centrală de prezenţă calmă şi benignă, iradia certitudinea. Nu eram îndrăgostit, eram mai mult şi mai temeinic: ştiam. O ştiam. Era ca suprafaţa mesei, care nu poate să nu fie tare şi lucioasă. Era ca somnul: nu putea să nu vină. Era acolo unde mă aşteptam să fie, ca podeaua, ca aerul. Cîteodată, cînd mă-ntorceam de la ore, mergeam cu 21 pînă la Sf. Gheorghe şi coboram la capăt, apoi o luam spre Universitate şi ajungeam la librăria ei. O găseam acolo, între cărţi şi clienţi şi, cînd mă vedea şi ea, faţa ei declanşa un zîmbet ca un aparat de fotografiat ce te orbeşte cu flash-ul lui. Stăteam cu ea pînă la 6 seara, acolo-ntre rafturile pînă la tavan, şi-apoi plecam amîndoi spre casă, iarăşi prin tramvaie, eu stînd întors, pe scaun, spre scaunul ei din spate şi sporovăind liniştit pe tot drumul. 

Nu doar casa noastră-şi pierduse dimensiunile şi transparenţa şi vuietul, ca o elice care s-a oprit şi-şi arată încremenită structura simplă: trei omoplaţi sudaţi unul de altul. Şcoala mea însăşi îşi resorbise virtualităţile, se solidificase, devenise banala instituţie de învăţămînt populată de copii şi profesori, care-şi genera clipă de clipă propriul sens, stupid şi mincinos, e adevărat, dar nu neliniştitor, cum îl percepusem pîn-atunci. Realitatea ei, a cataloagelor, a notelor, a scosului la tablă, a apucatului de perciuni, a ridicatului în picioare, a caietelor umplute cu calcule şi formule, a păduchilor din cozile prinse cu elastice, a pacheţelelor cu mîncare ce umpleau de ulei manualele-mbrăcate-n hîrtie albastră, se întărise într-o formă clară ce nu mai lăsa loc zgrunţurilor, ţurţurilor şi scurgerilor solidificate. Lucrurile nu mai erau procese şi nu mai depăşeau limita ascuţită ca briciul a cuvintelor: clasa era clasă, tablourile erau tablouri, ferestrele erau ferestre. Era atît de simplu să trăieşti. Mă-ntorceam acasă într-un tramvai de tablă şi sticlă, sub nori de abur, printr-un oraş de calcar, frunze şi vînt. Aveam pe faţă un zîmbet, singurul imaterial, deşi precis conturat, căci, precum viaţa e o anume dispoziţie a trupului şi precum sunetul lirei platonice e, în armonia sa, o anume dispoziţie a părţilor lirei, zîmbetul apare doar cînd totul e aşa cum trebuie să fie. Fericirea arde şi se transmută înmărmuritor de repede în inversul ei, sau poate nu e decît un amalgam instabil fericire-nefericire, dar bucuria, starea luminoasă a sufletului, e adevărata substanţă din care e alcătuită realitatea. Nimic concret şi adevărat nu poate exista în afara ei, cum nu există vedere desprinsă de lumină. 
 
O priveam de multe ori de aproape, îi luam bărbia-ntre degete şi-i întorceam uşor capul ca s-o văd şi din alte unghiuri. Mă amuza extraordinar de tare că era concretă şi vie, ca o pisică, şi nu ca o fiinţă de pe stradă sau din visele mele. Îi atingeam părul şi mă umplea de mirare faptul că era sîrmos şi moale-n acelaşi timp şi că fiecare fir, dacă-l prindeai între degete şi le glisai de-a lungul lui, avea din loc în loc mici neregularităţi şi noduleţe, ca nuielele de salcie sau ca trestiile. Îi desfăceam buzele cu degetul arătător, iar ea mi-l muşca încet, docilă şi zîmbitoare, şi-mi treceam atunci degetul peste zimţii mărunţi ai dinţilor ei. O dezbrăcam cîteodată-n faţa oglinzii fără să simt nici un fel de voluptate, doar uimit şi bucuros că-i ating pielea caldă, că împart casa cu nudul acela tridimensional, cu fiinţa aceea ce-şi purta prin casă fesele şi buricul şi sînii şi claviculele, lăsîndu-mă să i le ating oricînd, să-i aflu şi să-i uit şi să-i aflu iar texturile, umezelile, aromele, asprimile. Spălam rufele împreună, în maşina de spălat antediluviană, eu dînd pe răzătoare calupuri cadaverice de săpun de casă, ea amestecînd în supa gîlgîitoare de cearşafuri şi cămăşi şi chiloţi şi şosete cu o bucată de lemn, apoi le limpezeam în apa albastră din cadă. Ascultam muzică la radioul, şi el străvechi, cu picup deasupra, şi uneori mai puneam cîte-un disc de ebonită cu jazz ca să stăm pe canapea, mînă-n mînă, şi să mişcăm capetele în ritm, uitîndu-ne pe fereastră. Asta era viaţa, încremenită pentru totdeauna sub un zîmbet unanim, ca pozele sub glazura lor străvezie, şi viaţa nu putea fi altfel, căci altfel numele ei ar fi trebuit schimbat.