Ştefana

Publicat în Dilema Veche nr. 604 din 10-16 septembrie 2015
Eu şi Solenoid  Călătorie în bolgiile universului (ne)cunoscut jpeg

- fragment din romanul

-

Pe 8 decembrie m-am căsătorit cu Ştefana, la Consiliul Popular al Sectorului 2, pe Olari, la minus douăzeci de grade temperatură, pe o ninsoare feerică şi tristă. Îmi amintesc cum am ieşit pe Moşilor, între blocurile ca nişte bucăţi de carton murdar, pe şoseaua aproape pustie, încadrată de uriaşe mormane de zăpadă. Ea avea braţele încărcate de flori, literalmente abia putea să ţină uriaşul buchet multicolor, şi, fiind în capul gol, păru-i era plin de fulgi sclipitori, hexagonali, perfect uscaţi, de zăpadă. Mergeam pe mijlocul străzii, pe zăpada murdară, printre vitrinele goale ale magazinelor. Foarte puţinele maşini ne ocoleau, autobuzele treceau cu „bombele“ lor argintii montate pe acoperişuri, şinele de tramvai nu se mai vedeau sub zăpadă. Un tramvai tocmai venea din spatele nostru, din adîncul ceţos al oraşului. L-am auzit şi ne-am întors. Am rămas nemişcaţi în faţa lui, ninşi pe păr, pe gene, pe mîinile îngheţate. În lumea albă de pe Moşilor florile miresei mele ardeau atît de tare, încît fulgii de zăpadă se evaporau înainte să le atingă. Tramvaiul a oprit, faţa de fetus în borcan a vatmanului s-a întins într-un zîmbet larg, uşile s-au deschis şi-am intrat în vagon, aplaudaţi de gospodinele şi pensionarii pe jumătate adormiţi. Am mers mult, pînă-n fundul Colentinei, în picioare, îmbrăţişaţi, am coborît la rondul de lîngă castelul de apă şi ne-am înfundat pe străduţele cartierului şcolii, unde locuiau părinţii ei. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci, pe cînd, ajunşi la gardul casei ei, ne-am mai oprit un sfert de oră ca să ne sărutăm în ninsoarea deasă, strivind florile între noi, simţindu-le răsuflările parfumate din zecile de guri roşii cu fîşii galbene, azurii cu dantelări ciclam, albicioase-verzi-palide cu pistiluri străvezii, că în numai cincisprezece luni de-atunci încolo, într-o singură noapte, fata aceea micuţă, cu sprîncene puţin mai oblice decît ar fi trebuit, avea să fie schimbată cu altcineva, care arăta la fel pînă la ultima aluniţă şi ultima geană, vorbea la fel, se mişca la fel şi totuşi era alta, străină şi ameninţătoare, n-aş fi putut să cred, cum îmi vine greu să cred şi acum. 

Deocamdată, în acea zi de decembrie cu şosele înzăpezite, mi-era tare dragă fata de lîngă mine, în deux-pièces-ul ei subţirel, roz-liliachiu, şi cu grămada de flori în braţe. Cum a ajuns acasă, şi le-a-mprăştiat, în zeci de borcane şi pahare cu apă, prin toată casa, şi vreme de cîteva luni numărul camerelor locuinţei noastre în formă de vapor a rămas constant (exact patru), ca şi cînd florile pe care le-am tot cumpărat, cu braţele, ca să le-nlocuim pe cele care se ofileau, ar fi fost ancore mlădioase şi puternice care-mpiedicau realitatea s-o ia razna. Ştefana era mititică şi puţin plinuţă, energică şi iubitoare, ceea ce se numeşte „o fată bună“: nu găseai la ea nimic deosebit, era însă concretă, era acolo, umplea spaţiul în care-i flutura, clipă de clipă, ca-ntr-un film care pîlpîie, trupul. Umplea, de asemenea, timpul: pentru prima dată de cînd mă ştiam, el începuse să curgă cuminte, ca bătăile inimii unei fiinţe tandre şi luminoase. Au urmat seri de reverie şi confesiuni în bucătăria minusculă, cu cîte-un păhăruţ de vin fiert înainte, ţinîndu-ne de mînă, privindu-ne-n ochi şi povestindu-ne ce n-am fi visat să ne povestim vreodată, pe cînd afară cădea un amurg posomorît şi-n cele din urmă se făcea atît de-ntuneric, că nu ne mai vedeam decît sclipirea ochilor şi-a păhăruţelor faţetate, deja goale, de pe masă. Mergeam apoi în pat, şi atunci patul devenea deodată atît de bun, de potrivit cu trupurile noastre, cearşafurile se boţeau atît de previzibil sub noi, dîndu-ne la timp căldură şi răcoare, încît nu am simţit nevoia să-i arăt Ştefanei secretul levitaţiei şi, de altfel, gîndindu-mă acum la săptămînile şi lunile alea, singurele-n care-am crezut în existenţa reală a lumii, mi se pare că butonul de deasupra patului, care activa solenoidul, se ascunsese undeva în perete. Făceam dragoste în pat, în cea mai simplă poziţie, e motivul pentru care nu-mi mai amintesc cu adevărat corpul ei. Era banalitatea luminoasă a sexului cu cineva care ţi-e drag, fără să-l iubeşti cu pasiune, era ca şi cînd nu făceam sex, nici dragoste, ci doar ne-mbrăţişam cum ar face-o doi prieteni buni la reîntîlnire. Niciodată, în reveriile mele erotice de mai tîrziu, nu m-am excitat gîndindu-mă la nopţile cu Ştefana, dar nici nu le-am regretat. Ne ţineam în braţe şi asta era pentru mine deplin mulţumitor. Faptul că, oricît de mult am fi stat împreună în pat, acuplaţi şi tandri, ea nu avea niciodată orgasm, nu mă nemulţumea: penetrarea nu a fost mai mult, în partea fericită a relaţiei noastre, decît împletirea degetelor sau mîngîierea pe obraz a doi oameni care făceau faţă lumii împreună. Eram împreună, asta a fost esenţa căsniciei mele în primele trei-patru luni. Plecam dimineaţa deodată, dar luînd tramvaiele în sensuri diferite: ea spre centru, eu spre capătul Colentinei. Mă întorceam mai devreme decît ea şi pregăteam pentru amîndoi ceva de mîncare. Duminicile mergeam în piaţă, la Obor, ca să ne certăm cu ţăranii pentru cîte-un tas de prune sau de ceapă, şi ne-ntorceam acasă cu fulgi de zăpadă-n păr. Ne zîmbeam des, de fapt ne-am zîmbit atît de mult la-nceput încît zîmbetul devenise grimasa mea firească: mă surprindeam zîmbind vînzătoarelor de la Pîine şi taxatoarelor din tramvai, ca şi fiecărui copil din clasele mele. Îmi plăcea, cînd stăteam serile şi citeam, eu într-un capăt al sufrageriei, ea în celălalt, să-i scriu bilete şi să fac apoi din ele avioane de hîrtie: i le trimiteam prin aer în aşa fel încît să-i aterizeze în poală sau la picioare sau s-o lovească, asemenea unei vrăbii dezorientate sau unei albine, peste faţă, uşor şi uscat, făcînd-o să tresară. Desfăcea avionul şi citea, zîmbea înapoi, se cufunda iar în carte… În acea perioadă am abandonat căutarea: găsisem. Lumea exista, pentru că exista ea. Din ea, ca dintr-o sursă centrală de prezenţă calmă şi benignă, iradia certitudinea. Nu eram îndrăgostit, eram mai mult şi mai temeinic: ştiam. O ştiam. Era ca suprafaţa mesei, care nu poate să nu fie tare şi lucioasă. Era ca somnul: nu putea să nu vină. Era acolo unde mă aşteptam să fie, ca podeaua, ca aerul. Cîteodată, cînd mă-ntorceam de la ore, mergeam cu 21 pînă la Sf. Gheorghe şi coboram la capăt, apoi o luam spre Universitate şi ajungeam la librăria ei. O găseam acolo, între cărţi şi clienţi şi, cînd mă vedea şi ea, faţa ei declanşa un zîmbet ca un aparat de fotografiat ce te orbeşte cu flash-ul lui. Stăteam cu ea pînă la 6 seara, acolo-ntre rafturile pînă la tavan, şi-apoi plecam amîndoi spre casă, iarăşi prin tramvaie, eu stînd întors, pe scaun, spre scaunul ei din spate şi sporovăind liniştit pe tot drumul. 

Nu doar casa noastră-şi pierduse dimensiunile şi transparenţa şi vuietul, ca o elice care s-a oprit şi-şi arată încremenită structura simplă: trei omoplaţi sudaţi unul de altul. Şcoala mea însăşi îşi resorbise virtualităţile, se solidificase, devenise banala instituţie de învăţămînt populată de copii şi profesori, care-şi genera clipă de clipă propriul sens, stupid şi mincinos, e adevărat, dar nu neliniştitor, cum îl percepusem pîn-atunci. Realitatea ei, a cataloagelor, a notelor, a scosului la tablă, a apucatului de perciuni, a ridicatului în picioare, a caietelor umplute cu calcule şi formule, a păduchilor din cozile prinse cu elastice, a pacheţelelor cu mîncare ce umpleau de ulei manualele-mbrăcate-n hîrtie albastră, se întărise într-o formă clară ce nu mai lăsa loc zgrunţurilor, ţurţurilor şi scurgerilor solidificate. Lucrurile nu mai erau procese şi nu mai depăşeau limita ascuţită ca briciul a cuvintelor: clasa era clasă, tablourile erau tablouri, ferestrele erau ferestre. Era atît de simplu să trăieşti. Mă-ntorceam acasă într-un tramvai de tablă şi sticlă, sub nori de abur, printr-un oraş de calcar, frunze şi vînt. Aveam pe faţă un zîmbet, singurul imaterial, deşi precis conturat, căci, precum viaţa e o anume dispoziţie a trupului şi precum sunetul lirei platonice e, în armonia sa, o anume dispoziţie a părţilor lirei, zîmbetul apare doar cînd totul e aşa cum trebuie să fie. Fericirea arde şi se transmută înmărmuritor de repede în inversul ei, sau poate nu e decît un amalgam instabil fericire-nefericire, dar bucuria, starea luminoasă a sufletului, e adevărata substanţă din care e alcătuită realitatea. Nimic concret şi adevărat nu poate exista în afara ei, cum nu există vedere desprinsă de lumină. 

O priveam de multe ori de aproape, îi luam bărbia-ntre degete şi-i întorceam uşor capul ca s-o văd şi din alte unghiuri. Mă amuza extraordinar de tare că era concretă şi vie, ca o pisică, şi nu ca o fiinţă de pe stradă sau din visele mele. Îi atingeam părul şi mă umplea de mirare faptul că era sîrmos şi moale-n acelaşi timp şi că fiecare fir, dacă-l prindeai între degete şi le glisai de-a lungul lui, avea din loc în loc mici neregularităţi şi noduleţe, ca nuielele de salcie sau ca trestiile. Îi desfăceam buzele cu degetul arătător, iar ea mi-l muşca încet, docilă şi zîmbitoare, şi-mi treceam atunci degetul peste zimţii mărunţi ai dinţilor ei. O dezbrăcam cîteodată-n faţa oglinzii fără să simt nici un fel de voluptate, doar uimit şi bucuros că-i ating pielea caldă, că împart casa cu nudul acela tridimensional, cu fiinţa aceea ce-şi purta prin casă fesele şi buricul şi sînii şi claviculele, lăsîndu-mă să i le ating oricînd, să-i aflu şi să-i uit şi să-i aflu iar texturile, umezelile, aromele, asprimile. Spălam rufele împreună, în maşina de spălat antediluviană, eu dînd pe răzătoare calupuri cadaverice de săpun de casă, ea amestecînd în supa gîlgîitoare de cearşafuri şi cămăşi şi chiloţi şi şosete cu o bucată de lemn, apoi le limpezeam în apa albastră din cadă. Ascultam muzică la radioul, şi el străvechi, cu picup deasupra, şi uneori mai puneam cîte-un disc de ebonită cu jazz ca să stăm pe canapea, mînă-n mînă, şi să mişcăm capetele în ritm, uitîndu-ne pe fereastră. Asta era viaţa, încremenită pentru totdeauna sub un zîmbet unanim, ca pozele sub glazura lor străvezie, şi viaţa nu putea fi altfel, căci altfel numele ei ar fi trebuit schimbat.  

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.