Statutul profesorilor - o privire utilitaristă -</i>

Publicat în Dilema Veche nr. 275 din 21 Mai 2009
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În dezbaterea despre status-ul cadrelor didactice şi în mai noua polemică privind legea unică de salarizare a bugetarilor (se vorbeşte zilele acestea despre echivalarea funcţiei de general de armată cu cea de profesor universitar), problema e pusă în mod greşit: printr-o remunerare mai bună a profesorilor nu trebuie să ierahizăm această categorie profesională în raport cu oricare alta, ci trebuie să aflăm cît de mult societatea noastră valorizează educaţia. La acest moment se pare că valorizează mai mult sectoarele care deţin instrumentele forţei fizice (armata, poliţia, jandarmeria, justiţia), în detrimentul sectoarelor care se ocupă de pregătirea viitorului societăţii, cum sînt educaţia şi sănătatea. Statutul profesorilor în societate e reflectat de condiţia lor economică şi socială, de recunoaşterea importanţei profesiunii didactice şi de imaginea de care se bucură această categorie profesională. Avem tendinţa să credem că scăderea atractivităţii carierei didactice e o problemă românească. Nu este aşa. Recesiunea profesiunii didactice, inclusiv a status-ului profesorilor este de ceva timp o caracteristică comună majorităţii statelor dezvoltate. Problema a fost conştientizată de ţări precum Franţa, Marea Britanie, SUA, care au investit substanţial în politici de resurse umane ce vizau creşterea atractibilităţii acestei profesii, în special prin recompense financiare acordate pentru acoperirea cu personal calificat a zonelor aflate în declin. Justificarea acestor instrumente vine, după cum simplu se observă, dintr-o necesitate, şi nu dintr-un moft al unei categorii profesionale care se vrea valorizată numai de dragul că se îndeletniceşte cu treburi onorabile, cum ar fi educarea tinerilor. Logica e simplă: decăderea statutului social al profesorilor (şi vom vedea că acesta e un fenomen relativ normal) duce la scăderea atractibilităţii profesiei, care, la rîndul său, duce la dificultăţi în selecţia şi recrutarea de resurse umane bine calificate pentru acest domeniu. Se creează un cerc vicios, deosebit de periculos pentru o societate: profesori mai prost pregătiţi, mai nemotivaţi şi nededicaţi carierei diactice înseamnă generaţii întregi de elevi mai prost pregătiţi, atît în ceea ce priveşte asimilarea valorilor dezirabile social (civice), cît şi în termeni de competenţe achiziţionate. Mai puţine competenţe dezvoltate (inclusiv în ceea ce priveşte învăţămîntul profesional şi tehnic) înseamnă, peste doar un ciclu de învăţămînt, productivitate mai scăzută a economiei. Spuneam mai devreme că decăderea status-ului cadrelor didactice e un fenomen relativ normal, explicabil în primul rînd printr-un proces obiectiv: masificarea educaţiei şi lărgirea accesului la educaţie. Profesorii îşi doresc astăzi un statut cu care erau tratate generaţiile anterioare, de acum 50 sau chiar 100 de ani. Îşi doresc să fie trataţi cu respect şi veneraţie, aşa cum erau pe vremea părinţilor noştri sau pe vremea părinţilor lor, atunci cînd ei erau mult mai puţini şi reprezentau elitele satelor şi oraşelor. Acum în sistemul nostru de educaţie găsim aproximativ 260.000 de angajaţi care practică meseria de profesor. Scăderea calităţii unor servicii e întotdeauna asociată cu masificarea şi răspîndirea pe scară largă a respectivelor servicii, în cazul nostru, serviciile de educaţie. Pare paradoxal să constatăm scăderea calităţii educaţiei, din moment ce Ministerul Educaţiei raportează succese nebănuite în politica sa de resurse umane, precum scăderea numărului de profesori necalificaţi, de la 9% în 2002 la aproximativ 2% în 2007. Mulţi sînt însă factorii care duc la scăderea calităţii educaţiei şi nu toţi vin din afara sistemului educaţiei reprezentat de minister şi de toate instituţiile sale subordonate sau coordonate. În primul rînd, e vorba de o lipsă acută de viziune a politicienilor asupra politicilor de resurse umane care s-au perindat la conducerea Ministerului Educaţiei în ultimii 20 de ani. Corpul nostru profesoral e îmbătrînit iar primele semne ale deficitului de resurse umane pentru învăţămîntul preuniversitar au început să se arate încă de anul trecut, cînd au fost readuşi în sistem profesori pensionaţi. Cu riscul de a suna ca o generalizare gratuită, puţini mai sînt astăzi profesorii din şcoala românească care performează cu adevărat. Vina nu trebuie aruncată pe grupul profesoral, ci, iarăşi, pe politicile de resurse umane falimentare, bazate pe instrumente precum sistemul de recrutare orientat pe carieră, gradaţia (şi implicit remuneraţia) bazată pe vechime şi definitivatul pe post. Şcoala ca organizaţie şi directorul ca manager sînt lipsiţi de instrumente specifice managementului şcolar modern. Este absurd să credem că un ministru sau inspector general judeţean poate asigura managementul resurselor umane în şcoli despre care poate că nici nu ştie că există. Status-ul social al profesorilor nu poate fi garantat printr-o lege precum Statutul personalului didactic. Nu ştim încă nici dacă modelul anglo-saxon, în care şcolile se comportă ca nişte organizaţii economice, concurîndu-se şi urmărind să angajeze pe cei mai buni candidaţi de pe piaţă, e potrivit României. Oricum, este cert faptul că nu trebuie să folosim aceleaşi instrumente de management public (termen cam pretenţios, raportat la sistemul nostru de educaţie) pentru un liceu de prestigiu dintr-un oraş mare şi o şcoală profesională din satele şi suburbiile patriei. Instituţiile de învăţămînt performante trebuie descentralizate şi lăsate să se descurce singure (o pot face mai bine), cu sprijinul autorităţilor locale, pe cînd cele neperformante trebuie asistate pînă ajung la un nivel de performanţă satisfăcător. Din pricina principiului accesului egal la educaţie prost înţeles, folosim aceleaşi măsuri şi mijloace de administrare, indiferent de situaţia în care se află şcolile. Există două feluri în care nişte cuie bătute într-o masă pot fi aduse la acelaşi nivel. În primul, iei ciocanul şi le baţi pe toate în masă, iar în al doilea, ceva mai anevoios, dar mai util cazului nostru, iei o teslă şi le ridici pe cele de mai jos la nivelul celor mai înalte. Statutul social al cadrelor didactice este important nu pentru că această profesiune e supercentralizată şi hipersindicalizată, ci pentru că educaţia ar trebui să fie o prioritate dintr-un punct de vedere pur utilitarist: este cheia către o societate şi o viaţă mai bună. Nevoia de modernizare şi ţinta prezentă în toate discursurile mimetice ale politcienilor " economia bazată pe cunoaştere " nu pot fi atinse continuînd să ignorăm corpul profesoral. Ministerul Educaţiei va trebui să vadă cum va reuşi să facă atractivă cariera didactică, să dezvolte competenţele profesorilor, să recruteze şi să-i menţină în şcoală pe profesorii performanţi. Cînd va reuşi aceste lucruri, statutul cadrelor didactice nu va mai fi o problemă în societatea noastră, şi nici greve aşa multe nu vor mai fi.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
image
Rușii au pierdut încă 1.160 de soldați și 58 de sisteme de artilerie în ultimele 24 de ore, anunță Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei
Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei a raportat că Rusia a pierdut alți 1.160 de soldați și 58 de sisteme de artilerie în ultimele 24 de ore. Aceste pierderi se adaugă la totalul forțelor rusești între 24 februarie 2022 și 16 iunie 2024.
image
Bătaie ca în filme între fanii Angliei și Serbiei la Gelsenkirchen înaintea meciului celor două echipe de la Euro 2024. Meci cu grad ridicat de risc VIDEO
Un fan al Angliei și un ofițer de poliție din Germania s-au ales cu răni grave după ce huliganii au atacat un bar în care suporterii Serbiei sărbătoreau înaintea meciului Serbia - Anglia de la Euro 2024, care va începe la ora 22.00.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.