Spirit critic vs critică şi autocritică în comunismul românesc: implicaţii pentru lumea intelectuală

Publicat în Dilema Veche nr. 756 din 16-22 august 2018
Spirit critic vs critică şi autocritică în comunismul românesc: implicaţii pentru lumea intelectuală jpeg

Anii 1947-1948 marchează o cenzură în politica şi cultura românească inclusiv din perspectiva raportării la spiritul critic forjat în spaţiul occidental şi asumat mai mult sau mai puţin pregnant în mediile intelectuale autohtone. Primii ani postbelici au reprezentat o perioadă de tranziţie în care autocritica de tip marxist-leninist a fost folosită la scară restrînsă şi în special pentru acei intelectuali cu trecut complicat care erau doritori să intre în rîndurile PCR şi ale partidelor satelite. Ei au fost primii care au descoperit ce înseamnă un dosar de cadre, cu referinţe, fişe, autobiografii scrise în spirit „partinic“ ş.a.m.d.

Critica şi autocritica – sintagmă devenită omniprezentă şi în România de după 1948 – au fost doi termeni care s-au impus şi în limbajul de zi cu zi, fiind circumscrişi metodei (principale) de scoatere la iveală şi de înlăturare a greşelilor şi lipsurilor (în partid, organizaţii, societate, viaţă literară, artistică şi academică ş.a.). După modelul sovietic, se considera că prin critică şi autocritică se înlătură obstacole care împiedică mersul înainte, este înlăturat ceea ce e vechi şi perimat, fiind stimulat noul şi elementul progresist. Discursul oficial pretindea că este esenţială mai ales „critica de jos“. Foarte repede totul s-a dovedit o imensă minciună; în fapt, directorii/conducătorii de organizaţii politice, unităţi economice şi instituţii cultural-artistice au fost înlăturaţi doar după ce au căzut în dizgraţie. Abia cu această ocazie era folosită/instrumentalizată şi critica de jos, care nu făcea decît să confirme decizia dinainte luată de îndepărtare.

Ce se putea critica, totuşi? În anii 1950, birocratismul şi metodele cancelarist-birocratice de conducere erau ţinte legitime stabilite chiar de către şefii Propagandei, prin urmare, inclusiv intelectualii şi artiştii au fost încurajaţi să le supună unui tir critic necruţător. Însă atunci cînd chiar au apărut opere de artă cu un astfel de mesaj critic, ele au fost victimele suspiciunii venite de la vîrful Puterii, sfîrşind prin a fi interzise sau trecute în umbră. Cazul filmului Directorul nostru (1955) este pilduitor; pelicula a fost rezultatul colaborării dintre scenaristul Eduard Mezincescu (fost ministru comunist al Artelor, care a preferat un pseudonim) şi regizorul Jean Georgescu. Mezincescu a sugerat prin text (timid, dar uşor perceptibil pentru cititorii iniţiaţi) că relaţiile de putere şi proasta administrare din interiorul unei întreprinderi socialiste pot fi extinse şi asupra vîrfurilor Puterii strict contemporane lui, asupra spaţiului politic comunist. Regia de film a continuat şi mai convingător aceste sugestii de lectură. După ce Directorul nostru a rulat în cinematografe în primăvara anului 1955, voci influente din structurile de propagandă au orchestrat o campanie în care era acreditată ideea că pelicula nu a realizat o critică constructivă, ci a atacat şi a calomniat de fapt întregul aparat de stat şi birocraţia comunistă, nu doar excesele unor conducători de întreprinderi. Din cauza mesajului politic „eronat“ care era transmis publicului în creştere, într-o epocă în care se întrezărea un revizionism ideologic în interiorul lumii comuniste, filmul a fost scos de pe marile ecrane. „Noul curs“ hruşciovist şi „dezgheţul“ din URSS le dădeau fiori lui Gh. Gheorghiu-Dej et comp.

De altfel, comunismul românesc, la fel ca şi cel albanez, a fost poate cel mai refractar în a permite critica (adevărată, spontană) chiar şi limitată la interiorul organizaţiilor de partid, departe de urechile oamenilor obişnuiţi. Cu atît mai puţin şi-a putut face loc un curent marxist revizionist care să constituie o masă critică şi să genereze reflecţii critice despre sistemul socialist existent şi despre natura regimului politic. Atunci cînd diverşi savanţi, scriitori şi artişti şi-au făcut curaj la şedinţele de prelucrare şi i au întrebat pe interlocutorii lor ideologici – în principal, şefii Secţiei Propagandă-Agitaţie şi ai Direcţiei Propagandă-Cultură – de ce nu se poate scrie liber sau măcar folosind în mod real „libertatea criticii“ şi „lupta de opinii“, de altfel părţi importante din definirea oficială a criticii şi autocriticii, un secondant al lui L. Răutu precum Ofelia Manole a răspuns: „S-ar putea întreba pentru ce luptăm noi atîta, de ce nu lăsăm oamenii să trăiască în pace, să scrie aşa cum vor ei? (...) Deoarece socotim că munca dvs. este de cea mai mare importanţă pentru clasele muncitoare şi poporul muncitor. Deoarece socotim că poporul muncitor are nevoie de operele dvs., deoarece vă considerăm ca o parte a poporului muncitor, care trebuie să fiţi alături de toţi oamenii muncii în lupta pentru construirea socialismului. Pentru că arta, literatura, cultura este (sic!) o armă puternică în mîna clasei muncitoare“. Clasa muncitoare, fireşte, era mai degrabă cercul restrîns al Puterii (Biroul Politic, adică mai puţin de zece oameni) care se erija oneros în reprezentantul ei legitim. Lipsa de solidarizare cu Al. Jar din mai 1956 este simptomatică pentru fărîmiţarea din mediile scriitoriceşti, dar în acelaşi timp spune multe despre precaritatea stîngii intelectuale, singura care ar fi putut sfida Puterea de pe poziţiile unui marxism revizionist.

De multe ori spiritului critic din perioada precomunistă i s-a spus „obiectivism“, termen cu puternice conotaţii peiorative din perspectivă marxist-leninistă; de altfel, textul ideologic prin excelenţă al jdanovismului românesc, aparţinînd lui L. Răutu, s-a intitulat Împotriva obiectivismului şi cosmopolitismului burghez în ştiinţele sociale (1949). Spiritul nefast cenzorial al acestui document politic stalinist s-a păstrat pînă prin 1960. Critica şi autocritica au mers mînă în mînă cu impunerea unei singure metode de creaţie, realismul socialist. Abia spre 1965 toate aceste filtre cenzoriale au început să se şubrezească şi să lase loc şi unui timid spirit critic propriu unei discipline academice.

N. Ceauşescu a dorit să se delimiteze de epoca Dej şi să îşi înceapă conducerea cu cîteva acte normative fundamentale (între ele, Codul Penal şi legea educaţiei). Noua lege a învăţămîntului din 1968 a avut un important potenţial reformator şi a fost anunţată de studiile de documentare pregătitoare. Au fost traduşi în română şi cîţiva reprezentanţi ai gîndirii pedagogice occidentale. Cadrul legislativ mai favorabil studiului desprins de ideologic, la fel ca şi relaxarea cenzurii (proces vizibil încă de prin 1963), au încurajat dezvoltarea unui spirit critic în mediile literare, artistice şi academice în contradicţie cu metoda oficială a criticii şi a autocriticii şi cu „antiobiectivismul“ isteric clamat din 1949. Profilul revistelor academice şi al traducerilor se schimbă mult în raport cu anii 1950. Însă foarte repede Ceauşescu realizează că ar putea scăpa situaţia de sub control şi e primul care mutilează actul normativ sus amintit, cu care chiar el dorise atît de mult să se identifice. Imediat au urmat şi „tezele din iulie 1971“. Un semn că regimul a evoluat spre un soi de neostalinism este şi obsesia lui Ceauşescu de a transforma critica literară într-o formă cenzorială cu puternică dimensiune ideologică, la fel ca în anii 1950. Din documente reiese repulsia lui şi a elitei conducătoare din jurul său faţă de serii/colecţii inovatoare apărute la diverse edituri: Univers, Meridiane, Dacia ş.a.

Lumea universitară şi editorială implicată în procesul de traducere a unor autori occidentali – purtători ai unui spirit critic în răspăr – a folosit diverse tertipuri pentru a salva şi a tipări cărţi importante, de la luarea drept aliat a lui Marx la includerea autorului tradus în rîndul unei dezirabile intelectualităţi progresiste occidentale. Totuşi, studiile introductive şi prefeţele nu mai erau menite a deturna mesajul autorului introdus în circuit, ca în anii 1950, ci din contra. Regimul a răspuns cu limitarea acestor proiecte editoriale, reducerea numărului de titluri alocat, a hîrtiei tipografice, a tirajelor.

Previzibil, mediile intelectuale occidentalizante nu au reuşit să alinieze spaţiul românesc unor standarde comparabile cu lumea liberă. În plus, patologiile politice (ideologizarea, crearea unor profesori pe puncte, plagiatul, însuşirea de texte etc.) au invadat şi spaţiul academic. După 1989, toate aceste tare s-au multiplicat constituind o adevărată plagă, vădită mai ales în universităţile instituţiilor de forţă, cazone, compromiţînd doctoratul şi nu numai. 

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ şi coeditor al revistei online Lapunkt.ro. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974 (Humanitas, 2014). A coordonat un volum colectiv intitulat „Ne trebuie oameni!“ Elite intelectuale şi transformări istorice în România modernă şi contemporană“ (Cetatea de Scaun, 2017). Are în pregătire un volum despre literatură şi ideologie în anii 1970 şi 1980 şi o carte despre cercetarea ştiinţifică umanistă între 1948 şi 1965.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.