Personal, nu m-am simţit niciodată discriminat în Europa pentru că sînt român. Nici atunci cînd am fost student, nici mai tîrziu, cînd am interacţionat cu europenii ca profesor, ca secretar de stat la MAE sau, în ultima vreme, ca deputat european. Am cunoscut însă, relatată de alţii, experienţa discriminării.
 
Prima dintre aceste relatări priveşte cazul unui inginer din Cluj, ajuns în Franţa în 1990, fără să ştie limba acestei ţări şi fără să aibă vreun plan concret de viitor. Era doar disperat şi dispus să facă orice numai să nu se întoarcă în ţară. A făcut sandvişuri vreme de un an, apoi a lucrat ca muncitor necalificat la un oficiu poştal, ascunzînd şefilor săi că e inginer, de teamă să nu fie concediat ca supra-calificat. Ne-a spus, mie şi colegilor din căminul studenţesc în care stăteam şi unde el venea din cînd în cînd, că e discriminat deoarece la slujbele de inginer nu i se îngăduia să îşi depună candidatura. De ce? Pentru că sînt român, zicea el, iar românii nu au dreptul. Pînă ce nu a învăţat franceză, ca să înţeleagă şi alţii ce vrea, nu a reuşit, evident, să îşi găsească un drum.
 
Barierele de pe piaţa muncii nu au dispărut complet nici astăzi: deşi România este membră UE, există încă opt ţări europene care restricţionează accesul muncitorilor noştri. În cei 20 de ani scurşi din 1989, sute de mii de cetăţeni români au simţit pe propria piele ce înseamnă aceste restricţii. Lipsa de speranţă i-a împins să-şi părăsească ţara. Mulţi au acceptat job-uri sub calificarea pe care o aveau, dar care erau plătite infinit mai bine decît ceea ce puteau obţine în ţară. Alţii au reuşit să îşi facă meseria, fie echivalîndu-şi studiile, fie continuîndu-şi formarea începută în ţară.
 
Am pomenit despre studii pentru că principalul motiv de creare a inegalităţii de şanse este dat de educaţie. Copiii români au parte de o educaţie care nu îi favorizează în competiţia din Europa. Performanţele pe care le obţin ei la testele internaţionale îi situează mult sub media europeană. Nu vorbesc aici de excepţiile pe care le reprezintă olimpicii, ci de marea masă a celor formaţi în şcolile de la noi. Atunci cînd barierele juridice de pe piaţa muncii vor fi toate eliminate, doar nivelul educaţiei va mai crea inegalitate.
 
Un alt motiv de discriminare este cel de ordin etnic. Există astăzi în Europa o asemenea discriminare care îi afectează pe mulţi dintre cetăţenii români de etnie romă. În ultimii ani, în Italia mai ales, gesturi rasiste şi de intoleranţă vădită îi împing pe romi la marginea societăţii. Nivelul de educaţie e şi aici un factor relevant. Nu va fi prea uşor să se găsească o soluţie. Unii sînt tentaţi să spună că soluţia e europeană. Şi eu cred acest lucru. Dar nu pentru că unii romi sînt şi azi nomazi, circulînd dintr-o ţară europeană într-alta, ci pentru că, fără o concertare a ţărilor din UE, vor exista întotdeauna unii care vor crede că soluţia e expulzarea. Şi o vor încuraja.
 
În sfîrşit, vreau să vorbesc despre o formă de inegalitate la fel de importantă precum cea legată de muncă şi cea etnică, şi anume inegalitatea politică. România a fost într-o asemenea situaţie ani de-a rîndul. Dintre ţările foste comuniste care sînt astăzi democraţii stabile, noi am început ultimii schimbarea de regim, în decembrie 1989. Spre deosebire de ţările din jur, schimbarea a fost violentă şi impresionantă într-un prim moment, dar dezamăgitoare în al doilea. Mineriadele ne-au plasat apoi în conştiinţa occidentală, pentru aproape un deceniu, în primul rînd ca un popor barbar. Să nu uităm nici că România a fost şi ultima ţară care a cunoscut alternanţa la guvernare, abia în 1996, făcîndu-i pe mulţi europeni să creadă că sîntem „elevul codaş“ al clasei.
 
Întîrzierile acumulate în anii ’90 au făcut să avem mari emoţii în privinţa deschiderii negocierilor de aderare la UE. Am prins ultimul tren în decembrie 1999. (Fondatorul acestei reviste, ministru de Externe în acel moment, ştie mult mai bine decît oricine cît de greu a fost.) Negocierile propriu-zise au fost şi ele foarte lente. Aşa se face că opt ţări ex-comuniste au intrat în UE pe 1 mai 2004, în vreme ce noi am mai aşteptat, alături de bulgari, doi ani şi şapte luni pînă să obţinem acest mult rîvnit statut. Unii cred, poate, că de vină sînt ceilalţi europeni.
Eu cred că responsabilitatea ne aparţine nouă. Politic vorbind, vina e aici, înăuntru, nu afară. Ba mai mult, ar trebui să le fim recunoscători acelora dintre străini care ne-au ajutat în acest parcurs.