Scurtă epopee financiar-contabilă cu studenţi şi profesori

Publicat în Dilema Veche nr. 129 din 13 Iul 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În decembrie 1989 au fost eroi, se spunea despre ei că au fost primii care s-au revoltat împotriva dictaturii. Cîteva luni mai tîrziu, în Piaţa Universităţii, au devenit "golani" şi "destabilizatori". Vremuri trecute... Astăzi, studenţii au redevenit, pur şi simplu, studenţi. La Stat sau la "Particulară". Ei trebuie să alcătuiască elitele de mîine, specialiştii în ştiinţe, tehnologie, educaţie, cultură, artă, competitivi pe plan european. Ei vor conduce România spre cele mai înalte culmi ale globalizării. Aşadar, pregătirea lor este o problemă de interes naţional, pentru care noi toţi trebuie să cheltuim bani. Să investim în ei. Cum o facem? Ipocrizie şi discriminare În Legea învăţămîntului scrie că învăţămîntul de toate gradele este gratuit. Din dragoste de ţară şi de viitor, din dorinţa de a permite tuturor (indiferent de condiţia socială) accesul la studii superioare, din considerentul că Statul are datoria de a-i forma pe viitorii specialişti de vîrf, parlamentarii noştri au votat gratuitatea şi pentru învăţămîntul universitar, care nu este, desigur, obligatoriu, nu e "pentru toţi". Totuşi, şansele de acces la universitate nu sînt egale: statisticile arată că doar 1% dintre studenţi provin din mediul rural. Gratuitatea n-a ajutat la nimic în acest caz. Bineînţeles, viaţa de student presupune cheltuieli: cărţile, locuinţa etc. Aşa încît legiuitorii au pornit de la premisa că nu e cazul să adauge şi eventuale taxe de studiu. Nobilă intenţie, dar cu efecte perverse. Universităţile sînt dependente de bugetul de stat şi, după cum se ştie, an de an, Statul şi-a încălcat propriile reglementări: nu a alocat învăţămîntului minimum 4% din PIB, cum cere legea, căci "nu există posibilităţi". Universităţile au pornit, aşadar, în căutare de fonduri. Cum în România nu funcţionează, ca în SUA, un sistem eficient de sponsorizări, "finanţiştii" universitari au găsit resurse tot în... buzunarele studenţilor: locurile cu taxă (taxele fiind de cîteva sute de euro pe semestru), taxa pentru înscrierea la examenul de admitere, taxa pentru înscrierea la masterat, în unele facultăţi chiar taxa pentru eliberarea unei adeverinţe de student, ceea ce frizează absurdul: învăţămîntul e gratuit, dar ca să dovedeşti că eşti student trebuie să dai una sută mii lei pe o hîrtie. Toate aceste taxe sînt oficiale şi eliberate cu chitanţă în regulă, dar - moral vorbind - sînt cel puţin discutabile: pentru a se cîrpi, Statul inventează tot felul de modalităţi de a încasa bani, prin tot felul de chichiţe juridice. Legal, universităţile sînt acoperite; dar într-o ţară occidentală, ideea că unii trebuie să plătească taxe şi alţii nu, pentru o formă de învăţămînt pe care legea o declară gratuită, ar genera cel puţin proteste faţă de "încălcarea dreptului la învăţătură" şi faţă de discriminarea făţişă, împachetată însă în norme şi "reguli": ai, la admitere, media (să zicem) 7,33? Eşti bun, te încadrezi pe locurile "de la buget". Ai 7,32? Ne pare rău, ai picat "sub linie", dar ai posibilitatea să devii student plătind. În timp, pentru că necesităţile facultăţilor cresc mai repede decît bugetul, numărul locurilor cu taxă creşte, la unele specializări devenind chiar mai mare decît cele "de la buget". Cine stabileşte numărul de locuri bugetate? Universităţile propun, Guvernul decide - căci doar el "dă banii". Pe ce bază propun universităţile un anumit număr (în general acceptat de minister)? Nu pe baza unui studiu privind cerinţele pieţei muncii, nevoia de specialişti în domeniul cutare sau alte asemenea lucruri sofisticate. Principiul de bază e "să nu rămînem fără norme pentru profesori". Cine stabileşte numărul de locuri cu taxă? Universităţile, în numele sfintei autonomii universitare, că doar ele iau banii. Şi care este - logic vorbind - interesul universităţilor? Să aibă cît mai mulţi studenţi plătitori. Toată "acoperirea legală" devine astfel o enormă ipocrizie: spunem că-i gratuit, dar din banii plătitorilor "ţinem" şi studenţii de la buget. Iar prin unele şedinţe de senat şi de consiliu profesoral se dau indicaţii şi directive: secţiile/departamentele care nu "aduc" un număr de studenţi plătitori cel puţin egal cu cei "bugetari" vor fi desfiinţate: sînt nerentabile. Aduc pierderi financiare universităţii. N-ar fi mai simplu să punem capăt ipocriziei şi să introducem taxe pentru toată lumea? Bineînţeles, dacă-i lege, trebuie modificată tot printr-o lege. Iar parlamentarii noştri cei populişti nu vor fi dispuşi să voteze o taxă în plus - şi încă una cu o semnificaţie simbolică atît de mare: valuri de nemulţumiri şi de proteste s-ar întinde peste ţară în urma acestei "abandonări" a principiului că Statul dă învăţămînt gratuit la toate nivelurile. Aşa se duc banii dumneavoastră... În Universitate sînt două tipuri de activităţi fundamentale: cea didactică şi cea de cercetare. Activităţile didactice sînt finanţate, în principiu, pe baza numărului de studenţi: acesta e criteriul în funcţie de care se fac toate calculele. Pare logic şi democratic: dacă facultatea X are mii de studenţi, are nevoie de mai mulţi bani; dacă departamentul sau secţia Y are doare cîteva zeci, consumă mai puţin. Simplific, desigur (căci necesităţile sînt diferite - unele specializări au nevoie de aparatură sofisticată, altele doar de tablă şi cretă...), dar principiul acesta este. Restul e contabilitate complicată şi riguroasă. Dar pentru ne-finanţişti, ceea ce se vede e greu de explicat: profesori de la facultăţi cu acelaşi profil (să zicem matematică ori limbi străine) din diferite oraşe au salarii diferite; există cinci grade didactice universitare (preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor), deşi preparatorul face acelaşi lucru ca asistentul (seminarii sau lucrări practice), conferenţiarul face acelaşi lucru ca profesorul (cursuri), diferenţa constînd în numărul de ore, ceea ce creează senzaţia că cele cinci trepte sînt păstrate doar pentru a "ţine" oamenii pe poziţii inferioare şi a le da salarii mai mici; ca să atragă cît mai mulţi studenţi (deci cît mai mulţi bani), decanatele, consiliile, catedrele "comercializează" conţinuturile, înfiinţează cursuri, secţii şi masterate din domenii sau pe subiecte trendy, chiar dacă nu există competenţe care să le susţină - nu-i nimic, bani să iasă, că altminteri "ne desfiinţează"; logica numerelor mari pune beţe în roate exact uneia dintre misiunile esenţiale ale învăţămîntului universitar: descoperirea şi stimularea studenţilor excepţionali, a viitorilor specialişti de vîrf. Nu poţi - de exemplu - să organizezi un master, o grupă de studiu, un program cu cinci studenţi hiper-pregătiţi şi hiper-dotaţi pentru o anume disciplină "de nişă", căci nu se poate finanţa: conform normelor contabile în vigoare, există un număr minim de studenţi pentru care se poate organiza o grupă sau un curs. Sigur, exemplul e "construit", dar el ilustrează deficienţele modului de finanţare: împărţim democratic sărăcia după numărul de studenţi (fără să fi stabilit însă dacă va fi nevoie de toţi acei absolvenţi pe piaţa muncii), asumîndu-ne riscul de a pierde pe drum performanţa. Şi complicăm enorm aparatul birocratic şi administrativ care - doar sînt bani publici, nu? - să gestioneze, semneze şi ştampileze orice bon. Ceea ce nu împiedică cheltuielile aberante, corupţia şi aranjamentele. Dimpotrivă. Activitatea de cercetare este finanţată de la o vreme de CNCSIS (v. www.cncsis.ro) pe bază de proiecte jurizate de o comisie. Lucrurile sînt aparent mai clare şi mai transparente aici, aşa că sîntem în situaţia de a spune "bine că există". Dar acceptarea unor proiecte pentru finanţare e discutabilă, sumele alocate nu acoperă întotdeauna necesităţile (las’ că şi noi, popor cu o vastă cultură orală şi o străveche artă balcanic-orientală a negocierii, "umflăm" cererea, ca să aibă "ei" de unde tăia...). Şi, mai ales, nu există întotdeauna un feedback, nu e clar la ce şi cui a folosit acel proiect de cercetare. În plus, dat fiind că cererile de finanţare depăşesc cu mult banii disponibili, comisiile adoptă uneori acelaşi principiu egalitarist "cîte puţin pentru fiecare". Ceea ce constituie, evident, un principiu, dar are dezavantajul că nimeni nu ia cît i-ar trebui. Cealaltă posibilitate (mai puţine proiecte, dar finanţate mai consistent) îi mulţumeşte pe unii, dar îi lasă cu totul pe dinafară pe alţii. Dilemă: între individualism şi colectivism, între stimularea iniţiativei şi solidaritate. Strategii, perspective, investiţii de lungă durată în cercetare şi dezvoltare? Aveţi puţintică răbdare: sîntem o ţară săracă, acestea sînt resursele, important e să cheltuim banii primiţi de la buget şi pe urmă om mai vedea... Ce-i de făcut? Totul. De refăcut. E limpede că banii de la buget nu ajung, e limpede că sponsorii privaţi n-au atins "masa critică" necesară pentru a interveni direct, cu sume consistente, în sprijinul universităţilor, e limpede că sistemul dual locuri bugetate şi locuri cu taxă tinde (în mod natural?) către eliminarea celor dintîi. Să punem taxe pentru toată lumea, ca în UE şi SUA? Aşa ar fi logic: e greu de crezut că România a descoperit soluţia miraculoasă, necunoscută nici americanilor, nici vest-europenilor, prin care bugetul statului poate "ţine" tot învăţămîntul universitar. Dar ar trebui - tot ca "la ei" - şi un sistem eficient de burse. Să rămînem în continuare la actualul sistem, mai îndreptîndu-l pe ici, pe colo, dar păstrînd principiul generos al gratuităţii (cel puţin pînă cînd ţara nu va mai fi aşa săracă şi vor creşte şi veniturile cetăţenilor)? Ar fi posibil. Dar timpul trece, sistemul şi-a dovedit ineficienţa, iar anii pierduţi îi vom contabiliza mai tîrziu, cînd sistemul universitar din România îşi va arăta, în competiţie cu lumea şi cu globalizarea, deplina slăbiciune.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
„Tobol”, arma secretă a lui Putin care bruiază semnalul GPS . Unde este plasată?
O arma secretă a Rusiei ar bruia sistemul GPS de navigație prin satelit al avioanelor și navelor comerciale, în regiunile din Marea Baltică, Marea Neagră și estul Mării Mediterane, potrivit The Sun.
image
Marea Britanie este „pe picior de război”. Ce anunț a făcut premierul Rishi Sunak din Polonia | VIDEO
Aflat într-o vizită oficială în Polonia, premierul britanic Rishi Sunak a declarat marţi că va creşte bugetul pentru apărare până la 2,5% din PIB. Sunak a subliniat că Marea Britanie „nu se află în pragul războiului”, ci „pe picior de război”.
image
Republica Moldova, urmǎtoarea țintǎ a Rusiei. Cine sunt trimișii lui Putin ANALIZǍ
Federaţia Rusă devine tot mai prezentǎ în Republica Moldova, în contextul în care Ilan Şor, omul Kremlinului, a anunţat înființarea platformei Victoria, menitǎ sǎ adune opoziția pro-rusǎ

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.