Permiteți-mi, prea onorate dle dr. Martin Luther, să-mi exprim profunda mea apreciere pentru persoana dvs. și pentru curajul cu care ați inițiat, desigur fără să fi conștientizat atunci în profunzime, marea schimbare sinonimă cu trecerea de la Evul Mediu la epoca noastră, cu 500 de ani în urmă. Ați trăit într-o vreme în care mulți oameni au avut impresia că se trece la o epocă istorică nouă, însă nimeni nu și-a putut închipui direcția pe care o va lua schimbarea, ce rezultate va avea și unde ne va duce această „Reformă“. În rîndurile de mai jos voi încerca să prezint ceea ce mi se pare esențial pentru noi, oameni din secolul XXI.

Problema abuzului
în serviciu

După ce ni s-a povestit adesea despre criticile dvs. față de modul în care erau folosite scrisorile de indulgență (sau de grațiere) în vederea iertării păcatelor, începem astăzi să înțelegem că v-ați revoltat, de fapt, împotriva unui abuz în serviciu la cel mai înalt nivel. Pe atunci nu se punea problema dacă este posibil ca păcatele unui om să poată fi iertate, în cazul în care respectivul dădea semne că-i pare rău pentru ce a făcut și dorește să remedieze lucrurile, chiar și prin plata unei contribuții. Omul știa că, într-un fel sau altul, trebuie să plătească pentru o faptă greșită. În toate timpurile, Biserica a creat condițiile necesare ca pedeapsa pentru păcat să fie ușurată în urma compensării cu o faptă bună, care putea fi și o donație pentru Biserică. În cazul scrisorilor de indulgență (echivalentul unor chitanțe care certificau că s-a plătit pentru păcat), problema a apărut fiindcă preotul era obligat să ierte păcatele săvîrșite, dacă i se arăta o astfel de scrisoare. Omul nu mai trebuia să declare că regretă faptele făcute și că vrea să renunțe la păcatele săvîrșite. Arătînd scrisoarea de indulgență pentru care plătise, se considera scăpat de păcat, indiferent dacă regreta fapta sau nu.

Astfel a apărut abuzul în serviciu. Forul central al Bisericii ierta păcatele în baza unor plăți. La baza acestui sistem s-a aflat planul de zidire a marii Bazilici „Sfîntul Petru“ din Roma, proiect altminteri lăudabil. N ar fi fost nimic greșit dacă s ar fi conceput o modalitate de atragere a fondurilor sub formă de donații pentru construcție. Automatismul „plată = iertare“ era un abuz, o trecere de la un act spiritual la unul material. Putem încerca, eventual, să înțelegem contextul. Arhiepiscopul Albrecht de Mainz, care era și episcop de Brandenburg, plătise o sumă enormă administrației papale pentru instalarea sa în funcție, iar banii fuseseră luați cu împrumutat de la Casa Bancară Fugger din Augsburg. Era însă inacceptabil ca rezolvarea acestei probleme să se facă în această manieră. De fapt, nici plata către un for superior, pentru ocuparea unui post de episcop, nu era în concordanță cu cele spuse în Biblie. Practica se numește „simonie“. Dar această practică se încetățenise de mult timp. Și în acest caz avem de-a face cu un abuz în serviciu. Un obicei care este contrar Evangheliei nu devine corect doar pentru că este practicat de o majoritate. Lucrul respectiv rămîne condamnabil.

Dacă inclusiv în zilele noastre se mai practică abuzul în serviciu, ne dăm seama cît de mult curaj ați avut, dle dr. Martin Luther. Observăm că cei care se fac vinovați de acest flagel nu vor să renunțe la el și găsesc fel de fel de explicații și portițe ca să-l mențină.

În mod providențial, în această luptă împotriva abuzului în serviciu nu ați rămas singur. Ați avut susținerea credincioșilor și, mai important, susținerea ducelui Saxoniei, Frederic cel Înțelept. Totuși, cînd ați stat în fața împăratului Carol al V-lea și a Dietei imperiale, ați înfruntat pe cont propriu un sistem întreg. Baza argumentării dvs. a fost o singură carte: Biblia. În fața împăratului ați declarat că nu puteți retracta cele scrise împotriva scrisorilor de indulgență, indiferent de consecințele pomenite în timpul discuțiilor, dacă nu veți fi combătut pe baza Sfintei Scripturi. Nu ați dat altă explicație pentru tezele dvs. cu privire la practica Bisericii decît argumente biblice.

Știm că ați depus un jurămînt la obținerea titlului de doctor în teologie și la instalarea ca profesor de teologie biblică la Wittenberg, anume că toată învățătura pe care o veți preda va avea la bază Biblia și numai Biblia. Nu știm dacă în baza acestui jurămînt v-ați simțit obligat să cereți și de la alții argumente biblice sau dacă aceasta a fost poziția la care ați ajuns în virtutea studiilor biblice aprofundate și datorită experienței de viață spirituală. Dar această poziție pe care ați adoptat-o în fața celei mai mari puteri lumești de atunci ne dă de gîndit. Ați luptat singur, în fața puternicilor lumii, avînd ca singur sprijin credința. Probabil nu știți, dar această atitudine a schimbat mentalități. Cînd marele poet german Johann Wolfgang Goethe spunea, la începutul secolului al XIX-lea, că cea mai mare binecuvîntare a pămîntenilor este personalitatea, el se gîndea implicit la dvs.

Iertarea păcatelor

Iertarea păcatelor pe baza credinței, cunoscută sub denumirea de justificare sau îndreptățire prin credință, a fost cea mai importantă temă a Reformei. Ați precizat în nenumărate rînduri că omul este acceptat de Dumnezeu pe baza credinței, fără a avea în prealabil fapte care să-i fie pe plac lui Dumnezeu. Singurul lucru pe care creștinul îl poate face, potrivit apostolului Pavel, este acceptarea Evangheliei – credința că Dumnezeu ne acceptă și ne iubește pe baza credinței. Acest lucru l-ați citit în epistola lui Pavel către Romani în versetul 1,17. Ați dedus că, pentru iertarea păcatelor, pentru îndreptățire, creștinul este chemat să creadă. El nu poate să-l determine pe Dumnezeu să-i ierte păcatele în baza faptelor, de exemplu, prin plată. Doar ulterior, după ce a fost iertat, poate să facă fapte bune, pentru a dovedi că a renunțat la viața cea veche.

Dar iată că în prezent asistăm la apariția unei variante interesante a acestei învățături: grațierea pe baza încrederii primite de la popor, la alegeri. Există diferențe enorme între aceste concepții, dar sînt și cîteva paralele remarcabile.

Prima paralelă vizează ideea că a sosit o eră nouă. În privința alegerilor se poate chiar concluziona: poporul, adică Dumnezeu, ne-a dat încredere. Acum vrem să facem ceva nou în baza acestei alegeri. Putem să începem o epocă nouă. Acest lucru se poate face numai în baza ștergerii greșelilor comise în trecut. Astfel a început și creștinismul, cu proclamarea unei ere noi și cu promisiunea iertării păcatelor de odinioară. Diferența constă în faptul că poporul nu a fost atît de entuziasmat de noua putere, care a proclamat iertarea păcatelor prin plata scrisorilor de indulgență, precum membrii coaliției care a cîștigat alegerile. Iertarea greșelilor a fost concepută pentru o parte mică a populației, mai ales pentru cei aflați la putere. S-a afirmat că celebra ordonanță a fost dată cu dedicație. Surprinzător a fost și faptul că ordonanța aceea avea în vedere și o nouă concepție despre ceea ce trebuie considerat greșeală sau păcat. Se propunea o nouă definiție a contravențiilor, fapt care corespunde cu teza sosirii unei noi epoci. Dar la venirea unei noi epoci, beneficiarul este poporul, nu nomenclatura. Grațierea făcută de Biserică nu urmărea înlesnirea păcatelor severe ale celui iertat, pentru ca el să înceapă o viață nouă evitînd păcatele anterioare. Se cerea o pocăință, o schimbare a mentalității.

Putem lărgi paralela: corupția – termen de origine latină – este un sinonim pentru păcat, dar spre deosebire de păcatul clasic (care îl vizează pe aproapele nostru), corupția este hoție față de stat, cu precizarea că urmările ei îi privesc pe toți cetățenii statului. În zilele noastre vorbim mult despre corupție, dar puțin despre păcat. Pe meleagurile noastre, păcatul este definit strict din perspectivă bisericească. În schimb, corupția a devenit un termen tehnic, care se referă la înșelarea statului. Acest fenomen își are rădăcinile în statul socialist, unde se vorbea de furt echitabil, ceea ce însemna că fiecare și-a luat din avuția statului cît a avut nevoie, dar cu măsură. După 1989, această măsură a căzut și a început corupția di granda. Dacă păstrăm distincția dintre păcat și corupție, ajungem să pierdem din vedere ce are de spus Dumnezeu în legătură cu fenomenul corupției. Dimpotrivă, dacă punem semnul egal între păcat și corupție, înțelegem imediat că orice formă de corupție este împotriva voinței lui Dumnezeu. Or, faptul că nu sîntem în stare să facem această corelație ne permite să discutăm despre acest viciu fără să mai luăm în calcul voința Celui din Ceruri.

Misionarii creștini care au plecat în lume cu Vestea Bună au proclamat iertarea greșelilor pentru toți. Dar ei au așteptat și schimbarea minții oamenilor, anume pocăință, ceea ce în contextul nostru nu se așteaptă și nu se vrea.

Dar într-o anumită măsură și dvs., dle dr. Martin Luther, ați fost convins că trăiți într-o eră nouă, mai ales că ați așteptat Ziua de Apoi în viitorul apropiat. Dar ați subliniat chiar în prima teză din cele 95 că iertarea păcatelor se face pe bază de pocăință, de regret față de ceea ce s-a făcut rău anterior. Și pe bază de încredere, de credință în Evanghelie. Dvs. n-ați plecat de la ideea că putem să iertăm faptele pentru că sîntem într-un veac nou fără a ne schimba și în interior. Iar credința ați legat-o de Evanghelie, de mesajul clar că Dumnezeu este alături de poporul său, îl iubește și îi dorește binele. Coaliția aflată la guvernare nu a avut un mesaj clar, anume că va oferi iertarea, cerînd însă un comportament nou.

O comparație cu vameșul Zacheu din Evanghelia lui Luca este necesară. Acest om se întîlnește cu Iisus, își schimba mentalitatea, regretă ce a făcut și promite că va remedia greșelile, făcînd mult bine săracilor cu avuția cîștigată. Așa ceva, din nefericire, nu am auzit de la parlamentarii pe care i-am ales. Și noi așteptăm în egală măsură o epocă nouă, una în care oamenii și guvernanții se orientează mai mult după voința lui Dumnezeu, după Cele Zece Porunci.

Dezvoltarea personalității
și individualizarea omului

Prin faptul că ați stat de unul singur în fața împăratului și a dietei imperiale și v-ați menținut poziția, ați fost, pentru mulți contemporani și pentru cei care au urmat după dvs., un model de om pentru care conștiința rămîne mai presus decît orice altă valoare din viața noastră. Desigur, această poziție v-ați însușit-o citind și meditînd la textele Sfintei Scripturi. Profeții mari ai Vechiului Testament au avut mesaje critice pentru cei aflați la putere. Același lucru îl vedem la creștinii despre care dă mărturie Noul Testament. Este o poziție profetică, pe care v-ați însușit-o în mod conștient. Admirînd felul dvs. de a rămîne consecvent în fața puterii, urmașii au învățat că armonizarea tuturor faptelor omului cu conștiința este un lucru foarte important, care trebuie respectat. În eseul despre libertatea creștină spuneați că cel credincios este un om liber, că nu se supune nimănui în această lume, ci numai voinței lui Dumnezeu. Cu această frază ați contribuit la formarea ideii de personalitate, la încrederea în sine a oamenilor de rînd, la dezvoltarea individualității, pînă în timpurile noastre. Dacă în zilele noastre copiii nu învață poezii doar pentru a le recita, ci sînt îndrumați și să reflecteze asupra lucrurilor pe care le învață, acest lucru se datorează în bună măsură curajului dvs. în fața împăratului.

Preoția universală

În apelul adresat nobilimii germane i-ați îndemnat pe laici să contribuie la schimbarea Bisericii. Ați afirmat în acest mesaj că fiecare om botezat a devenit preot și ați nivelat astfel marea diferență dintre preoții și laici în Biserică, o diferență importantă în acele timpuri și mult timp după aceea. Această idee își are origine în 1 Petru 2,9, verset potrivit căruia poporul lui Dumnezeu este declarat popor de preoți. Astfel, ați scris că toți credincioșii sînt preoți și că sînt chemați să contribuie la marea lucrare pe care Dumnezeu o face în lume. Ați subliniat că fiecare ins botezat devine preot prin botez. Desigur, era nevoie de o schimbare în Biserică și cu privire la euharistie, fiindcă pe atunci se făceau slujbe divine și fără enoriași. Foarte important, pentru ca liturghia să fie înțeleasă de toți, a fost introdusă în cult limba poporului. Totuși, după 500 de ani ni se pare că ați nivelat prea mult diferența dintre preoți și laici. Faptul se vede clar și din denumire. Preoții evanghelici s-au numit „pastori“ și sînt percepuți mai mult ca predicatori, oameni preocupați de pastorație, decît de slujba divină și de Sfintele Taine.

Concepția dvs. despre preoție a fost una profetică, nu una preoțească, dar trebuie observat că această concepție se găsește și în 1 Petru 2,9. „Neamul preoțesc“ căruia îi scrie apostolul este îndrumat să „propovăduiască faptele mărețe ale Celui ce v-a chemat…“ În Noul Testament găsim doar cîteva elemente cu privire la preoție, căci preoția s-a dezvoltat ceva mai tîrziu. Dar noi, urmașii dvs., am învățat că pentru o viață în credință este nevoie de o organizare bisericească, de preoți, oameni devotați și sfințiți anume, care să se ocupe îndeosebi de cele sfinte, spirituale, pentru care laicii nu au timp, nici vocație, nici sfințire. În Confesiunea de la Augsburg se vorbește de oameni chemați, care Îi slujesc lui Dumnezeu. Totuși, prin hirotonire ei nu primesc un statut special, ci numai o răspundere mai mare, pentru care se cere un devotament special.

Întoarcerea teologiei
la elementele esențiale

Cu privire la teologie, ați avut o poziție foarte clară, formulată cu ajutorul a patru noțiuni care încep fiecare cu termenul solus (lat. „singur“). Ați postulat că o teologie, ca să fie biblică, trebuie să fie caracterizată de sola gratia, sola Scriptura, solus Christus și sola fide.

Noțiunea sola gratia („numai prin har“) înseamnă că mîntuirea se bazează pe moartea lui Iisus pentru păcatele noastre; așadar, ea este opera lui Dumnezeu, dar atribuită nouă prin har. Întrebarea este cine administrează acest har. Dacă harul poate fi primit doar în baza credinței, administratorii harului sînt predicatorii, cei care citesc și lămuresc Cuvîntul lui Dumnezeu din Sfînta Scriptură. Bisericile tradiționale au pus accentul pe reprezentarea lucrării lui Hristos în liturghie, mai ales în Sfintele Taine. Potrivit acestei înțelegeri, creștinul botezat, care participă la sfînta liturghie, se află în sfera harului, din care se poate îndepărta, după cum are și posibilitatea de a reveni. Întoarcerea păcătosului se arată prin fapte, după cum rezultă clar din exemplul lui Zacheu în Luca 19. De fapt, întrebarea care s-a pus atunci persistă și acum: este nevoie ca omul nebotezat să fie convins de cuvîntul lui Dumnezeu, să ajungă la o credință personală pentru a fi mîntuit sau poate fi botezat imediat după naștere și condus în timpul vieții, prin harul sacramental și prin viața bisericească, pe drumul lui Dumnezeu? Diferența constă în credința personală pe de o parte și în participarea la viața bisericească pe de altă parte. După cum bine știți, nu găsim această diferențiere la apostolul Pavel. Pentru el, credința, botezul și primirea Duhului Sfînt sînt strîns legate, iar diferențierea a apărut ulterior, cînd s-a trecut la botezul copiilor.

Noțiunea sola scriptura („numai Scrip-tura“) ne spune că Biblia trebuie înțeleasă prin textele ei, nu prin idei provenite din afară, din filozofie sau dintr-o etică străină Scripturii. Ea rămîne baza teologiei, baza gîndirii unui teolog. Astfel, Biblia a căpătat o importanță deosebită pentru viața creștinilor, mai ales datorită faptului că în acele timpuri multe voci cereau apăsat întoarcerea la surse (ad fontes). Predica pe baza textelor biblice a dominat slujbele divine, iar liturghia și Sfintele Taine au pierdut din însemnătate. Accentul pus pe Biblie a avut ca efect, în perioada Iluminismului, cerința ca mesajul biblic să fie în concordanță cu înțelepciunea. Consecința inevitabilă a fost devierea de principiul sola scriptura. Desigur, mesajul biblic trebuie să fie înțeles, dar nu trebuie să fie în concordanță cu o înțelepciune care își ia ideile din alte circumstanțe sau învățături. Pentru cei credincioși, Biblia rămîne punctul de plecare pentru înțelegerea vieții și a conduitei credinciosului. Odată cu schimbarea timpurilor se schimbă desigur și hermeneutica. Dar aceasta trebuie să corespundă intențiilor biblice.

Potrivit noțiunii solus Christus („numai Hristos“), credincioșii au devenit copii ai lui Dumnezeu prin jertfa de mîntuire al lui Hristos. El este ținta mesajului biblic, spre El ne orientăm în viața noastră. Pe El îl slujim (sau nu) în tot ce facem. Acest principiu v-a îndepărtat de înțelegerea evreilor și a iudaismului. Considerăm că ați fost prea dur cu ei. Le ați cerut să se convertească fără a încerca să-i înțelegeți în tradiția lor.

Noțiunea sola fide („numai prin credință“) pune baza pe credință înaintea faptelor, ceea ce înseamnă că valoarea vieții noastre n-o dobîndim prin fapte, bogății ori statutul nostru socio-profesional etc., ci numai prin credință. Sîntem elita lui Dumnezeu prin credință. Mai sus de atît nu poate nimeni să ajungă. Toate lucrurile pămîntești sînt, din acest punct de vedere, secundare. Prin credința în Evanghelie am dobîndit „perla de mare preț“. Viața noastră a primit un sens etern, care nu poate fi desființat. Faptele de iubire decurg din credință, iar toate celelalte valori ale vieții noastre sînt ancorate în credință, dacă trăim pe măsura așteptărilor lui Dumnezeu.

Cu acest mesaj, dle dr. Martin Luther, ne-ați arătat direcția potrivită pentru a trăi viața în prezența lui Dumnezeu. Ne rugăm ca și parlamentarii și guvernanții noștri să afle că sensul vieții lor nu se rezumă la o poziție politică, nici la bunurile cîștigate pe drept sau pe nedrept, ci în faptul că sîntem aleșii lui Dumnezeu prin credință și în credință.

Aprecierea muncii

Ca urmare a învățăturii dvs., orice tip de muncă în folosul altora sau al comunității a fost privit, în teologia protestantă, ca o vocație, ca o chemare. Ați dedus această concepție din spusele apostolului Pavel în 1 Corinteni 12. Astfel, munca în sine a primit o valoare însemnată. Potrivit acestei concepții, nu există munci inferioare și ocupații sau profesii superioare. Fiecare muncă făcută cu dăruire este văzută bine de Dumnezeu și are o mare valoare. Astfel, darurile primite de la Dumnezeu pot și trebuie să fie exercitate în folosul celor mulți. Au valoare maximă, dacă omul muncește cu dăruire. Punctul culminant îl reprezintă un dar folosit cu pasiune. Dacă ne gîndim la felul în care este înțeleasă munca în vremea noastră, avem multe de învățat. Ar fi bine ca mentalitatea noastră să fie înnoită substanțial, fiindcă la noi munca este evaluată după plată. Nici oamenii de rînd și nici cei din elita societății nu se întreabă ce daruri au și cum le-ar putea „pune în negoț“ în slujba societății, după modelul formulat de dvs., pe baza celor spuse de apostolul Pavel în 1 Corinteni 12. Toți se întreabă, mai mult sau mai puțin conștient, cum ar putea să ajungă la un salariu cît mai mare. Nu dăruirea, nici darul nu mai contează, ci banul cîștigat. Ce efecte are această gîndire vedem deja acum, dar vom vedea și mai clar în generația viitoare.

Sperăm că vom vedea o schimbare a mentalității mai ales la cei din pătura de sus. Dar aceasta se poate produce numai dacă toți vom avea parte de o metanoia. Un astfel de proces se realizează în timp, dar așteptăm ca, în anul 500 de la începutul Reformei, oamenii să înțeleagă mai bine mesajul dvs. și mai ales mesajul Evangheliei, spre mîntuirea noastră, a tuturor. 

Cu cele mai mari considerațiuni,
rămîn al dvs.,
Hans Klein 

Hans Klein este profesor emerit de Noul Testament la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, fost vicar epicopal în cadrul Bisericii Evanghelice C.A. din România. A publicat, între altele, Viața binecuvîntată. Scurt cuprins al învățăturii biblice (București, 2004), precum și un amplu comentariu la Evanghelia după Luca (Göttingen, 2006). 

Foto: wikimedia commons

Răspunsul lui Martin Luther* la scrisoarea lui Hans Klein 

Onorate dle Hans Klein,

Scrisoarea pe care mi-ați trimis-o a fost un prilej de mare bucurie. Deduc din ea că în ținuturile dvs. Evanghelia pătrunde mai adînc în societate decît am crezut pe baza celor știute de mine. Ea își păstrează puterea orice ar face Diavolul, cu toate că este mereu la lucru, chiar și după 500 de ani de la încercarea lui Dumnezeu de a-i stăvili acțiunile. Și-a găsit o nouă cale de a încurca mințile, cu acest puhoi de informații din toate domeniile. Omul de rînd își pierde complet centrul de gîndire și se lasă atras de o mulțime de posibilități, încît nu mai află drumul cu ajutorul căruia poate găsi sensul vieții, anume întîlnirea cu Dumnezeu Creatorul și cu Iisus Mîntuitorul.

M-am bucurat cînd am auzit că mulți oameni de prin părțile dvs. au găsit calea bună prin Evanghelie, iar numeroși oameni de bună credință au demonstrat împotriva abuzului în serviciu și a încercării de a-i grația pe corupți fără ca celor vinovați să li se ceară o schimbare de mentalitate.

Sînt încredințat că această schimbare a mentalității s-a produs deja la mulți. лncă n-o constatați vizibil, dar ea va deveni vizibilă în scurtă vreme. Dumnezeu lucrează în inimile oamenilor. E drept, nici cel care vrea să ne încurce planurile (așa înțeleg eu cuvîntul grec diabolos) nu stă, ci uneltește tot felul de acțiuni. Dar Evanghelia, care este puterea lui Dumnezeu, se dovedește mai tare decît cel Rău. Rămîneți în credință și veți vedea că Dumnezeu vă ține pe drumul bun. Nu vă temeți! Dumnezeu este cu voi și cu țara voastră! 

Cu deosebită considerație,
bătrînul vostru Martin Luther 

*Această scrisoare a fost concepută după ce colegii mei m-au întrebat dacă nu există un răspuns al lui Luther. Ea are ca model cele două scrisori ale lui Luther scrise reformatorilor din ținuturile noastre. Una dintre ele, datată 1 septembrie 1543, era adresată protopopului de Sibiu Mathias Ramassi. Cealaltă, datată 11 mai 1544, îl avea ca destinatar pe Johannes Honterus, promotorul Reformei în Brașov și Țara Bârsei.