Scumpe domnule Simionescu,

Eram deja student, ba chiar și ziarist, cînd am auzit cum vă spuneau ceilalți studenți (și foarte puțini ziariști) și mi s-a părut că am aflat o parolă sau că am intrat în posesia unei taine, că s-a întîmplat oricum ceva decisiv, că niciodată nimic nu va mai fi la fel. Cînd abia ai trecut de douăzeci de ani se mai întîmplă.

„Bă, tu ai citit MHS-ul?“ Cred că așa a sunat întrebarea, nu foarte protocolară, trebuie să admitem, a unui coleg de redacție, un reporter al timpurilor noastre. Nu mai știu ce i-am răspuns, știam să dau răspunsuri negative cu mai mult de două litere, dar știu că m-am gîndit: „Ce face ăsta, mă snobează?“ Nu mă snoba, îmi voia binele. „Du-te acasă, citește Bibliografia generală, pune-te la punct și mai vorbim.“ M-am dus acasă, nu i vorbă, fiindcă aveam și eu o casă, dar bani să cumpăr o carte atît de însemnată n aveam. N-aveam!

Nu mai știu cum am aflat că v-aș putea citi fără să plătesc, într-o rețea modernă, de secol XX tîrziu, care se numește Internet. Cu remușcări, am purces. Am început cu Ingeniosul bine temperat și am intrat într-o stare de fericire vecină cu nebunia. Da, domnule, da! Așa trebuie rîs de proștii care populează și lumea literelor, cum populează toate lumile. Ironia, autoironia, ludicul deșănțat, seriozitatea tragică, înaintînd dincolo de epidermă, spre inima textului. Și un permanent răspuns de necombătut la veșnica și idioata întrebare a criticilor dintotdeauna și de pretutindeni: Ce a vrut să spună autorul?“ Domnule Simionescu, v-am citit ca pe o răzbunare.

M-am pus la punct cu Bibliografia, dar vă cunoșteam biografia pe sărite, și foarte rău făceam persistînd în această ignoranță. Aduc în discuție un mic amănunt biografic: eu sînt născut în Tîrgoviște, oraș în care, de altfel, n-am locuit niciodată. Dar tot se cuvenea să știu mai multe despre Școala de la Tîrgoviște. Aflați că eram deja flăcăiandru și nu știam – nu îmi vorbise nimeni, niciodată – de Școală.

Chiar dacă nu s-a uitat, numele dumneavoastră n-a mai fost atît de popular încît să ajungă pînă la elevii oarecare din provincie. Elitele literelor, desigur, vă țineau la mare preț și, v-am spus, inițialele dumneavoastră funcționau ca o parolă. Ziceai MHS și te lua interlocutorul de cult, de rafinat, de cunoscător. Trebuie să recunoașteți că e caraghios – dumneavoastră, care ați combătut toată viața pupincurismul și pupincurismul întors către sine, să fiți folosit ca un trandafir mort la rever.

Totuși, pe cei care n-au făcut din dumneavoastră o nouă piele cu care să se apere de propria impostură i-ați salvat. Îmi pare rău că trebuie să vă spun acest adevăr, dar ați funcționat ca o instanță. Le a fost rușine, așa cred, știind că ar putea fi ei înșiși o jumătate de pagină în care se punctează ridicolul într-o Bibliografie generală a viitorului. Au scris și au publicat mai puțin, cu simț de răspundere. Desigur, din păcate, nu mulți au putut fi salvați. Altfel, rămîne, firește, tot cum a scris îndrăgitul critic literar inexistent Nicolai Colentina: „Cartea lui Simionescu merită citită doar pentru a fi demolată.“ Nimic mai omenesc decît să arunci cu pietre în absolut.

La prima lectură, cel mai mare regret în ce vă privește a fost că n ați dezvoltat un pic idei din romanul Condiția de șoarece (Editura Palmier, Lyon, 1958), semnat de – cine altcineva – Lola Centomilla. Apoi, am învățat să trăiesc și așa și m-am slujit de imaginație ca de un cîine oarecum credincios. Și de atunci sînt puține zilele în care nu mă gîndesc la poeții care-și tîrăsc statuile în spate, la condiția de șoarece, la moarte și la Lola Centomilla. 

Andrei Crăciun este scriitor şi jurnalist. Cea mai recentă carte: Aleea Zorilor, Editura Polirom, 2017.

Foto: Mircea Struţeanu