Înainte de a reconstitui cîteva concepții despre intimitate prezente în societățile premoderne, să explorăm cîmpul semantic al cuvîntului. În limba latină, intimus era superlativul de la intus – „interior“. Apoi, are loc o primă alunecare de sens: între secolele -XIII-XVII, prin intimus se înțelegea un prieten apropiat, de încredere, un confident. În secolul al XVIII-lea se schimbă iar spectrul semantic: sub influența romantismului, intimus este asociat cu ceea ce aparține forului interior, cu viața privată și cu secretul (apar noțiunile de „toaletă intimă“, „boli intime“, „jurnal intim“).

Sociologul german Norbert Elias, în Procesul civilizării (1939), afirmă că în Evul Mediu nu exista o distincție clară între spațiul public și cel privat, intimitatea nefiind încă separată de viața socială. În consecință, scuipatul, suflatul nasului, rîgîieli și vînturi, precum și toate funcțiile ce țin de „josul corporal“ se puteau desfășura în public, cu o naturalețe mai greu de înțeles azi.

Consultînd diverse surse, în primul rînd tratatele de bună purtare difuzate masiv în secolul al XVIII-lea și cartea lui Erasmus, Despre buna creștere a copiilor (1530), Elias constată: „Citim cît de firesc era să întîlnești pe cineva «qui urinam reddit aut alvum exonerat», adică în timpul urinării sau al defecării. Iar marea nonșalanță cu care, după toate aparențele, erau rezolvate la acea vreme necesitățile firești față de alte persoane, și cu care se vorbea despre aceste lucruri, amintește de modurile de conduită pe care le mai putem întîlni și în prezent pretutindeni în Orient.“

În plus, cînd aceste funcții fiziologice erau satisfăcute acasă, în cadrul privat, nu exista încă preocuparea de a te feri de prezența și de privirile celorlalți. În Anglia secolelor XVII-XVIII, în reședințele aristocrate și burgheze, într-un colț al camerei pentru luat masa, se afla mereu o oală de noapte, folosită de oricine avea nevoie, în prezența celorlalți meseni, cu care se putea continua nestingherit conversația. Atunci cînd femeile se retrăgeau într-o altă încăpere, pentru a sta la taclale, aveau la dispoziție o oală de noapte, utilizată în comun, pe care servitoarea o golea apoi în grădina casei. Într-o însemnare de jurnal (din 1664), Samuel Pepys relatează un episod în care o surprinde în sala de mese pe soția protectorului său, venită în vizită, -Lady -Sand-wich, ușurîndu-se într-o oală de noapte. Pepys continuă conversația, ca și cum nu ar fi văzut nimic. (Curios, traducerea românească din 1965 a eliminat acest pasaj…)

În Franța, un tip special de oală de noapte portativă, numit bourdaloue, în formă alungită, cu o singură toartă, ca o sosieră, era rezervată pentru doamnele din înalta societate. Strecurat sub fuste sau crinoline, acest obiect era foarte util la teatru sau în timpul lungilor predici de la biserică, pentru că le permitea să urineze din picioare, fără să își dea jos veșmintele. Lipsa simțului intimității și a pudorii în ceea ce privește funcția excretoare a corpului este ilustrată și de către istoricul francez Roger-Henri -Guer-rand (Les lieux. Histoire des commodités, 1985) cu următoarea întîmplare: în memoriile sale, contele de Bussy-Rabutin (secolul al XVII-lea) își amintește că doamnele de Sault, de la Trémoille și marchiza de la Ferté, aflîndu-se în loja de la teatru, s-au ușurat acolo, apoi, deranjate de mirosul urît, și-au aruncat excrementele la parterul sălii.

Mult mai cunoscut este comportamentul regilor Franței, referitor la exercitarea funcțiilor naturale ale corpului într un cadrul public. În secolul al XVII-lea apare un fel de strămoș al toaletei, o piesă de mobilier, scaunul perforat. Știm că Henric al IV-lea, Ludovic a XIII-lea și Ludovic al XIV-lea obișnuiau să își primească demnitarii și în timp ce se ușurau pe acest „tron“.

Tot de la Elias aflăm că dormitorul nu era încă un spațiu intim, fiind un loc unde gazda își primea vizitatorii, în pat. Nu era deloc neobișnuit ca servitorii să doarmă în aceeași încăpere cu stăpînii. Tot din Jurnalul lui Pepys aflăm că servitoarea dormea în camera conjugală, fiind un fel de alarmă vie împotriva hoților. Sociologul american Erving Goffman (Viața cotidiană ca spectacol, 1959) consideră că servitorii sînt un fel de non-persoane, în afara momentelor în care sînt solicitați, în pofida prezenței lor, servitorii sînt tratați ca și cum n-ar exista.

Era absolut obișnuit, spune Elias, ca oamenii din Evul Mediu să doarmă goi, uneori mai mulți în același pat, chiar și în hanuri. Emmanuel Le Roy Ladurie, în monografia sa, Montaillou, sat occitan de la 1294 pînă la 1324, documentează această practică a dormitului în pielea goală. Elevii unui magistru de gramatică dormeau cîte doi în pat, într-o odaie comună. Un fost elev, ajuns diacon, mărturisește inchizitorilor că devenise homosexual, fiind victima colegului de pat, care profitase de goliciunea nocturnă.

Cămașa de noapte, introdusă în mediile aristocratice și burgheze în secolul al XVI-lea, se generalizează abia în secolul al XIX-lea. Paradoxal, acest articol vestimentar a fost o vreme un obstacol în calea intimității în viața de cuplu, pentru că femeile credincioase nu acceptau să renunțe la cămașă în timpul actului sexual. Conform recomandărilor preoților, relațiile intime trebuiau să aibă strict o finalitate procreatoare, nicidecum să fie o căutare a plăcerii. Atît cămășile feminine, cît și cele masculine aveau o fantă (uneori frumos brodată pe margini) situată strategic (i se spunea chemise à faire un chrétien). Este faimos episodul din Ghepardul lui Di Lampedusa, în care prințul se lamentează în timp ce merge la o prostituată: „Și cum aș putea să mă mulțumesc cu o femeie care, în pat, își face cruce înainte de fiecare îmbrățișare și care, apoi, în clipele de mare dăruire, nu știe decît să spună «Iisuse Hristoase!»? Cînd ne-am căsătorit, cînd n-avea decît șaisprezece ani, toate acestea mă extaziau; dar acuma… șapte copii am avut cu ea, șapte! și nu i-am văzut niciodată buricul“.

Caracterul colectiv al vieții omului medieval împiedica formarea intimității individului, a unor zone de retragere. Acesta era lipsit de autonomie, complet absorbit și dizolvat în apartenența la un grup, la diverse solidarități colective care îl protejau: familie lărgită, vasalitate, breaslă etc. Căutarea singurătății era văzută ca un simptom al nebuniei, iar individul izolat era o anormalitate socială, un marginal. În mediile populare rurale și urbane, membrii familiei trăiau laolaltă, dormeau în aceeeași încăpere, neexistînd nici o posibilitate de izolare. Acest mod de locuire, aglomerat și promiscuu, a existat în Occident pînă după mijlocul secolului XX. Habitatul acesta este caracteristic și lumii rurale românești (pe alocuri, pînă astăzi). Cităm din raportul unui medic de pe la 1896: „În această singură odaie, trăiesc și dorm, grămădiți în paturi, bărbatul, soția, flăcăii, fetele mari, copii mai mărunți, o gîscă sau o găină cu pui, mielul, vițeaua sau purceii, fătați de curînd“. Aici, noțiunea de intimitate nu avea nici un sens.

Potrivit teoriei lui Elias, între secolele XVI-XIX se desfășoară în Occcident un lent proces de difuzare a unor noi reguli de etichetă și conduită corporală. Acele acte corporale care înainte puteau fi manifestate în spațiul public încep să se mute în culise, în domeniul intimității și al vieții private. Treptat, ca urmare a „raționalizării comportamentelor“, indivizii au interiorizat toate aceste noi norme de conviețuire în societate, au învățat să își controleze emoțiile și gesturile, s au repliat în noile spații ale intimității domestice.

Intimitatea se exprimă în termeni spațiali, constituindu-se în cercul închis al casei și al vieții de familie. Dorința de intimitate a dus la o reorganizare a încăperilor casei aristocrate sau burgheze: dormitorul este rezervat exclusiv folosinței cuplului și închis cu cheia, inaccesibil oaspeților. Apare culoarul exterior camerelor, pentru a evita trecerea prin camera altcuiva. Noua compartimentare a casei include și alte spații de repliere: budoarul (spațiu intim feminin), alcovul (înconjurarea patului cu pereți despărțitori), studioul (mică încăpere unde putea intra numai capul familiei; aici se păstrau documentele), sala de baie și toaleta, anticamerele (pentru a proteja și mai mult spațiile intime), jaluzelele (pentru a împiedica privirile din exterior).

Într-o scrisoare din 1857, Flaubert face un adevărat elogiu izolării într-un colț intim: „Trebuie să-ți închizi ușa și ferestrele, să te aduni asupra ta însuți, ca un arici, să aprinzi în sobă un foc puternic, pentru că e frig, și să evoci în inima ta o idee înălțătoare“. 

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.

Foto: Irina Munteanu