Să zic cît mai natural nu...

Oricum, nu sînt aici din patriotism sau din cauza dorului de ţară. Ce mă ţine aici cel mai mult e poate, paradoxal, tocmai faptul că pot să plec oricînd. E ca într-o relaţie în care legătura cea mai puternică e dată de însăşi asumarea libertăţii acelei relaţii. Dar nu doar această libertate mă ţine aici, ci chiar exercitarea ei şi faptul că pot să umblu prin lume. Pentru mine e vital acest lucru, după cum e vital şi faptul că lumea vine aici. Vin străini care mă ajută să-mi văd altfel ţara şi instalarea mea în ea, străini care îmi arată lucruri notabile şi, în bună parte, invizibile mie. Oameni care văd dincolo de gropi şi cîini vagabonzi, oameni care se bucură de gustul roşiei din piaţă, oameni care apreciază ospitalitatea noastră, bucuria de a ne întîlni şi comunica.

Sigur aţi întîlnit astfel de străini care, dincolo de complezenţe şi politeţuri, punctează uneori şi unele gesturi cotidiene ce îi fac să se bucure de noi, lucruri care mă pun pe gînduri şi mă fac să mă bucur şi eu, la rîndul meu, de ce am la îndemînă. Bine-bine, o să mi se reproşeze imediat, dar una e să vezi şi să radiografiezi o ţară ca turist, şi alta e s-o judeci în calitate de cetăţean al ei; una e perspectiva de „trăitor“, şi alta cea de vizitator. De acord, dar exact asta şi voiam să spun la început: nu mă simt total cetăţean al ei sau, mai bine spus, nu doar al ei. Sînt român, sînt şi cetăţean român, dar mă simt mai mult decît atît. Mă simt cetăţean universal. Dar poate că mi se va reproşa iar că simt asta pentru că între timp am devenit şi cetăţean canadian. Nu-i adevărat, mă simţeam aşa şi cînd nu eram canadian. Sînt aşa pentru că mai degrabă adevărata patrie îmi e Republica Literelor; mă simt cetăţean al lumii ideilor şi poate acest lucru îmi dă o oarecare detaşare şi independenţă faţă de condiţia mea imediată. Cînd îţi priveşti ţara astfel, mai detaşat şi dincolo de cotidian, devii un pic turist în propria-ţi ţară şi te bucuri altfel de ea. Întrevăd deja un al treilea tip de reproş: desigur, cu un astfel de idealism, cred şi eu că rezişti cotidianului românesc. Desigur, dar tocmai asta e buba, că ne-am pierdut idealismul şi speranţa, şi nu trebuie să fii cetăţean al Republicii Literelor ca să vezi lucrurile astfel.

Trebuie un pic de optimism, trebuie să crezi că ce poţi face aici reprezintă ceva mai mult decît ce poate face acest „aici“ din tine. Şi da, recunosc, aşa sînt eu: idealist şi încăpăţînat. Idealismul e dat de optimismul de care vorbeam mai înainte, dar de ce încăpăţînat? Pentru că îmi refuz mediul şi vreau să-l schimb. Cred că un mod de a ne face România mai acasă e să ne facem în jurul nostru mici insule de normalitate, insule care ne vor ajuta să trăim şi să ne comportăm firesc, insule care vor acţiona ca nişte „focare de infecţie“ pentru mediul actual. Boala, în acest caz, e tocmai sănătatea noastră. Trebuie să infectăm cît mai multă lume din jurul nostru cu virusul „normalităţii“, trebuie să scăpăm de complexele mărunţeniei noastre şi atunci ne vom simţi bine şi nu ne vom mai pune astfel de întrebări.

„Vaccinul“ pentru o astfel de „boală a normalităţii“ e dat de nesimţire şi nepăsare. Merge şi aşa, aşa e viaţa, n-ai ce-i face, asta e… sînt expresiile favorite ale unui astfel de mediu vaccinat. Prost vaccinat, căci în cazul acesta chiar „vaccinul“ ne îmbolnăveşte. Ne trebuie puţină încăpăţînare şi speranţă. Paradoxal, ne trebuie puţin nu. De asta aş mai rămîne un pic pe-aici, prin România, să spun „nu“: nu merge şi aşa, nu aşa e viaţa, am ce-i face, nu asta e…

Un popor care nu ştie să zică nu nu va ajunge niciodată să se afirme cu adevărat. Cîţi dintre noi spunem nu unei noi mese copioase, chiar dacă abia am mîncat – două bătăi strică, dar două mîncăruri nu (şi chiar dacă am spune nu în acest caz, oricum ni se mai pune ceva în farfurie...), unei plecări (de cîte ori nu sîntem întorşi din uşă cînd vrem să plecăm dintr-o vizită)? Ştie România să spună nu unui trecut (cîte fantome mai bîntuie încă societatea noastră?) sau unor fantasme (că sîntem cei mai tari, buricul pămîntului, centrul universului, inima creştinătăţii)?

Nu-ul înseamnă alegere şi asumare, nu înseamnă trasarea unei limite, competenţei şi acţiunilor noastre. Cu toţii ne dăm cu părerea despre orice, cu toţii ştim mai bine decît specialiştii ce e de făcut. Te duci la doctor, ţi se dă o reţetă, pe care inevitabil o îmbunătăţeşti, căci în definitiv ce ştie el, dom’le, ce-mi trebuie mie: eu ştiu cel mai bine. Te învaţă un profesor ceva: nu-mi trebuie mie asta. Întrebi pe stradă de o anume adresă şi inevitabil ţi se spune că da, desigur, o iei la drepta, faci la stînga şi tot aşa, şi inevitabil te vei trezi căutînd ceva fix în direcţia opusă. Cînd vom învăţa să spunem nu unui pahar de vin, unei ispite sau unei mici „atenţii“? Neştiind să spunem nu, nici nu ştim să gîndim imperativ cînd chiar ni se spune nu. Şi în genere legile astea ne spun ce e permis şi ce nu. Dar sînt ele pentru noi? Nu! Şi legile sînt tot nişte reţete care trebuie „îmbunătăţite“ şi personalizate, relativizate pînă la anulare.

Sîntem un popor cu prea multe orgolii pentru atît de puţine individualităţi. Aici e problema: nu (ne) creştem ca indivizi bine conturaţi, care îşi asumă deciziile, eşecurile şi împlinirile. Dacă cineva reuşeşte, sigur a avut pe cineva în spate. Dacă greşeşte, iarăşi nu e vina lui, s-a conspirat bioenergetic împotriva lui. Totul e relativ. Gîndim totul politic. Stîlcim şi deformăm realitatea, stăm agăţaţi de televizor, de ce zic alţii. Ne smiorcăim în public, vărsăm mult prea uşor lacrimi „sensibile“ şi sîntem mult prea conspiraţionişti. Avem o înclinaţie naturală către explicaţii obscure şi iraţionale. Universul tot complotează împotriva noastră, noi nu sîntem decît nişte păpuşi în mîna cîtorva oameni ce conduc planeta din umbră. Sîntem incoerenţi: nu credem în specialiştii noştri pînă la capăt, deşi noi îi avem pe cei mai buni, totuşi nu îndeajuns de buni. Şi, tot aşa, lamentări şi neîncredere. De aici şi micimea, ciupeala, şerpuiala noastră.

Mărunţenia noastră e dată de gînduri mici şi dorinţe pitulate. Oamenii mari sînt generoşi şi senini. Ei vor şi ştiu să zică şi să-şi asume în mod individual un nu. Un nu spus simplu şi clar. Noi sîntem cîrcotaşi, zeflemitori şi prea gregari. Nu punem accent pe creionarea individualităţii. Nu sîntem crescuţi să răspundem personal. Sîntem învăţaţi să repetăm, să reproducem ce au zis şi făcut alţii, cei mari. Tot respectul pentru ei, dar nu trebuie să-i invocam la nesfîrşit, pînă la obnubilare. Cred că trebuie să învăţăm să zicem nu.

Pe scurt, de asta mai sînt aici, să învăţ să zic cît mai natural nu… Sînt multe de făcut şi de aceea nu vreau să plec. E o simplă chestiune de logică socială...

Sorin Costreie este lector la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti. Burse de studiu: Italia, Germania, SUA, Canada. Conferinţe şi prezentări: Italia, Spania, Cehia, Germania, Polonia, SUA, Canada.