Să zic cît mai natural nu...

Publicat în Dilema Veche nr. 311 din 28 ianuarie - 3 februarie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Oricum, nu sînt aici din patriotism sau din cauza dorului de ţară. Ce mă ţine aici cel mai mult e poate, paradoxal, tocmai faptul că pot să plec oricînd. E ca într-o relaţie în care legătura cea mai puternică e dată de însăşi asumarea libertăţii acelei relaţii. Dar nu doar această libertate mă ţine aici, ci chiar exercitarea ei şi faptul că pot să umblu prin lume. Pentru mine e vital acest lucru, după cum e vital şi faptul că lumea vine aici. Vin străini care mă ajută să-mi văd altfel ţara şi instalarea mea în ea, străini care îmi arată lucruri notabile şi, în bună parte, invizibile mie. Oameni care văd dincolo de gropi şi cîini vagabonzi, oameni care se bucură de gustul roşiei din piaţă, oameni care apreciază ospitalitatea noastră, bucuria de a ne întîlni şi comunica.

Sigur aţi întîlnit astfel de străini care, dincolo de complezenţe şi politeţuri, punctează uneori şi unele gesturi cotidiene ce îi fac să se bucure de noi, lucruri care mă pun pe gînduri şi mă fac să mă bucur şi eu, la rîndul meu, de ce am la îndemînă. Bine-bine, o să mi se reproşeze imediat, dar una e să vezi şi să radiografiezi o ţară ca turist, şi alta e s-o judeci în calitate de cetăţean al ei; una e perspectiva de „trăitor“, şi alta cea de vizitator. De acord, dar exact asta şi voiam să spun la început: nu mă simt total cetăţean al ei sau, mai bine spus, nu doar al ei. Sînt român, sînt şi cetăţean român, dar mă simt mai mult decît atît. Mă simt cetăţean universal. Dar poate că mi se va reproşa iar că simt asta pentru că între timp am devenit şi cetăţean canadian. Nu-i adevărat, mă simţeam aşa şi cînd nu eram canadian. Sînt aşa pentru că mai degrabă adevărata patrie îmi e Republica Literelor; mă simt cetăţean al lumii ideilor şi poate acest lucru îmi dă o oarecare detaşare şi independenţă faţă de condiţia mea imediată. Cînd îţi priveşti ţara astfel, mai detaşat şi dincolo de cotidian, devii un pic turist în propria-ţi ţară şi te bucuri altfel de ea. Întrevăd deja un al treilea tip de reproş: desigur, cu un astfel de idealism, cred şi eu că rezişti cotidianului românesc. Desigur, dar tocmai asta e buba, că ne-am pierdut idealismul şi speranţa, şi nu trebuie să fii cetăţean al Republicii Literelor ca să vezi lucrurile astfel.

Trebuie un pic de optimism, trebuie să crezi că ce poţi face aici reprezintă ceva mai mult decît ce poate face acest „aici“ din tine. Şi da, recunosc, aşa sînt eu: idealist şi încăpăţînat. Idealismul e dat de optimismul de care vorbeam mai înainte, dar de ce încăpăţînat? Pentru că îmi refuz mediul şi vreau să-l schimb. Cred că un mod de a ne face România mai acasă e să ne facem în jurul nostru mici insule de normalitate, insule care ne vor ajuta să trăim şi să ne comportăm firesc, insule care vor acţiona ca nişte „focare de infecţie“ pentru mediul actual. Boala, în acest caz, e tocmai sănătatea noastră. Trebuie să infectăm cît mai multă lume din jurul nostru cu virusul „normalităţii“, trebuie să scăpăm de complexele mărunţeniei noastre şi atunci ne vom simţi bine şi nu ne vom mai pune astfel de întrebări.

„Vaccinul“ pentru o astfel de „boală a normalităţii“ e dat de nesimţire şi nepăsare. Merge şi aşa, aşa e viaţa, n-ai ce-i face, asta e… sînt expresiile favorite ale unui astfel de mediu vaccinat. Prost vaccinat, căci în cazul acesta chiar „vaccinul“ ne îmbolnăveşte. Ne trebuie puţină încăpăţînare şi speranţă. Paradoxal, ne trebuie puţin nu. De asta aş mai rămîne un pic pe-aici, prin România, să spun „nu“: nu merge şi aşa, nu aşa e viaţa, am ce-i face, nu asta e…

Un popor care nu ştie să zică nu nu va ajunge niciodată să se afirme cu adevărat. Cîţi dintre noi spunem nu unei noi mese copioase, chiar dacă abia am mîncat – două bătăi strică, dar două mîncăruri nu (şi chiar dacă am spune nu în acest caz, oricum ni se mai pune ceva în farfurie...), unei plecări (de cîte ori nu sîntem întorşi din uşă cînd vrem să plecăm dintr-o vizită)? Ştie România să spună nu unui trecut (cîte fantome mai bîntuie încă societatea noastră?) sau unor fantasme (că sîntem cei mai tari, buricul pămîntului, centrul universului, inima creştinătăţii)?

Nu-ul înseamnă alegere şi asumare, nu înseamnă trasarea unei limite, competenţei şi acţiunilor noastre. Cu toţii ne dăm cu părerea despre orice, cu toţii ştim mai bine decît specialiştii ce e de făcut. Te duci la doctor, ţi se dă o reţetă, pe care inevitabil o îmbunătăţeşti, căci în definitiv ce ştie el, dom’le, ce-mi trebuie mie: eu ştiu cel mai bine. Te învaţă un profesor ceva: nu-mi trebuie mie asta. Întrebi pe stradă de o anume adresă şi inevitabil ţi se spune că da, desigur, o iei la drepta, faci la stînga şi tot aşa, şi inevitabil te vei trezi căutînd ceva fix în direcţia opusă. Cînd vom învăţa să spunem nu unui pahar de vin, unei ispite sau unei mici „atenţii“? Neştiind să spunem nu, nici nu ştim să gîndim imperativ cînd chiar ni se spune nu. Şi în genere legile astea ne spun ce e permis şi ce nu. Dar sînt ele pentru noi? Nu! Şi legile sînt tot nişte reţete care trebuie „îmbunătăţite“ şi personalizate, relativizate pînă la anulare.

Sîntem un popor cu prea multe orgolii pentru atît de puţine individualităţi. Aici e problema: nu (ne) creştem ca indivizi bine conturaţi, care îşi asumă deciziile, eşecurile şi împlinirile. Dacă cineva reuşeşte, sigur a avut pe cineva în spate. Dacă greşeşte, iarăşi nu e vina lui, s-a conspirat bioenergetic împotriva lui. Totul e relativ. Gîndim totul politic. Stîlcim şi deformăm realitatea, stăm agăţaţi de televizor, de ce zic alţii. Ne smiorcăim în public, vărsăm mult prea uşor lacrimi „sensibile“ şi sîntem mult prea conspiraţionişti. Avem o înclinaţie naturală către explicaţii obscure şi iraţionale. Universul tot complotează împotriva noastră, noi nu sîntem decît nişte păpuşi în mîna cîtorva oameni ce conduc planeta din umbră. Sîntem incoerenţi: nu credem în specialiştii noştri pînă la capăt, deşi noi îi avem pe cei mai buni, totuşi nu îndeajuns de buni. Şi, tot aşa, lamentări şi neîncredere. De aici şi micimea, ciupeala, şerpuiala noastră.

Mărunţenia noastră e dată de gînduri mici şi dorinţe pitulate. Oamenii mari sînt generoşi şi senini. Ei vor şi ştiu să zică şi să-şi asume în mod individual un nu. Un nu spus simplu şi clar. Noi sîntem cîrcotaşi, zeflemitori şi prea gregari. Nu punem accent pe creionarea individualităţii. Nu sîntem crescuţi să răspundem personal. Sîntem învăţaţi să repetăm, să reproducem ce au zis şi făcut alţii, cei mari. Tot respectul pentru ei, dar nu trebuie să-i invocam la nesfîrşit, pînă la obnubilare. Cred că trebuie să învăţăm să zicem nu.

Pe scurt, de asta mai sînt aici, să învăţ să zic cît mai natural nu… Sînt multe de făcut şi de aceea nu vreau să plec. E o simplă chestiune de logică socială...

Sorin Costreie este lector la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti. Burse de studiu: Italia, Germania, SUA, Canada. Conferinţe şi prezentări: Italia, Spania, Cehia, Germania, Polonia, SUA, Canada.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.