Să-nu-uităm-să-rîdem-tovarăşi

Adrian RĂILEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 575 din 19-25 februarie 2015
Să nu uităm să rîdem tovarăşi jpeg

În anii ’80, în România, singurele forme de critică socială consistentă şi constantă erau brigăzile de umor studenţeşti şi caricaturile. Umorul era acel instrument perfect cu ajutorul căruia putea fi arătată viaţa aşa cum era: strîmbă, ingrată, gri, duplicitară, mincinoasă. Cum se face că statul acela omnipotent lăsa nişte desene critice să treacă de cenzură, către public? Cum de ştiam cine sînt Matty, Pim, Ion Barbu, Popa’S, Andronic, A. Poch şi toţi ceilalţi?

Ce rost au desenele alea? Cum a început totul? Acestea sînt întrebările pe care le-am auzit cel mai des după apariţia cărţii Iepurele mizantrop – Breaking the News. De ce nu un text pe un blog, într-o revistă, pe site-ul unui ziar? Păi, am răspuns, pentru că un desen îţi dă posibilitatea să spui lucruri pe care cuvintele nu le pot spune. Pentru că o caricatură poate să fie mult mai incisivă, mai directă şi mai explicită decît un text, pentru că e participativă, pentru că îndeamnă privitorul să facă efortul de a înţelege contextul, de a-l interpreta, pentru că e memorabilă. Caricatura nu oferă explicaţii, nu povesteşte istorii, ci prezintă un moment şi aşteaptă de la cel care priveşte să gîndească desenul mai departe. Astea nu sînt ideile mele. Asta am învăţat eu de la artiştii care mi-au arătat viaţa aşa cum era în acei ani, în Urzica.

Ca să funcţioneze această interacţiune dintre ei, caricaturiştii, şi noi, clienţii lor, e nevoie de inteligenţă – inteligenţa desenatorului de a portretiza critic o realitate, inteligenţa publicului de a descifra desenul. Se pare că, în general, această inteligenţă depăşea capacitatea cenzurii de a pricepe ce-a vrut să spună artistul. Era un joc minunat, mai ales că, de multe ori, desenele lăsau loc de interpretări ample, variate. Îmi amintesc un desen dintr-un almanah Perpetuum Comic, de la mijlocul anilor ’80: un cui, privind melancolic ciocanul care se pregăteşte să-l lovească, se întreabă trist: „Cui prodest?“. Într-adevăr, cui îi folosea?

Dar, apropo de asta, cui îi foloseşte acum caricatura, acum, cînd putem spune ceea ce avem de spus, liberi, fără teamă? Ce rost au desenele din Charlie Hebdo? De ce au murit oameni care făceau caricaturi? Caricatura e blasfemiatoare prin natura ei neiertătoare. Caricatura este o formă satirică, iar satira nu o să fie niciodată iubită de obiectul ei. Cum să iubeşti oglinda care îţi accentuează pînă la monstruos defectele? Cum să îl admiri pe cel care îţi subliniază fără milă greşelile? Cum să te prefaci că nu există cel care îţi spune atît de clar că eşti prost? E imposibil. A fost imposibil pentru fundamentaliştii ucigaşi. E imposibil pentru toţi „-iştii“ lipsiţi de umor, indiferent de ideologia care poartă „-ismul“ în coadă, fie el islamism, ortodoxism, comunism sau naţionalism.

Rîsul e o exorcizare. Demonul de care se rîde îşi pierde puterea, se transformă în clovn. Caricatura are putere, chiar şi în lumea asta liberă, pentru că sîntem încă bîntuiţi de demoni. Săptămîna trecută, în revista The New Yorker a apărut un desen în care un copil chinuit de o erupţie cutanată de rujeolă îi spune doctorului: „Dacă uneşti punctele, apare textul Părinţii mei sînt nişte idioţi“. Desenul ilustra o situaţie care tinde să se generalizeze periculos: sînt din ce în ce mai mulţi părinţi care refuză vaccinarea preventivă a copiilor. Demonii sînt încă printre noi şi au diverse chipuri. Orice nume ar avea ele, spiritele malefice pe care le purtăm prin lume nu au umor. Atunci cînd raţiunea nu mai are nici o putere în faţa absurdului, satira rămîne singura armă cu care normalul se mai poate apăra.

Caricatura se simte bine cînd trăieşte în uniune consensuală cu libertatea de expresie. Dar, aşa cum am văzut pe vremea Republicii Socialiste, ea supravieţuieşte şi în condiţii speciale. Pentru că este făcută de oameni, caricatura împrumută din trăirea psiho-socială a artistului: dacă e nevoie ca oamenii să se adapteze, şi ea se adaptează; dacă e nevoie să fie agresivă, devine agresivă; dacă oamenii se complac, se complace şi realizarea artistică. Caricatura se caricaturizează pe sine atunci cînd libertatea de expresie nu este dublată de subtilitate, inteligenţă sau autoironie. În plin scandal al presupusei invadări a Regatului Unit de către români, în ziarul conservator The Daily Telegraph a apărut un desen semnat de Matt în care un domn upper-middle class britanic îi spune soţiei sale, privindu-l pe valetul care le aduce băuturi: „Nu sînt de acord ca românii să vină în această ţară şi să le ia slujbele polonezilor.“  

Adrian Răileanu este co-autorul cărţii Iepurele mizantrop – Breaking the News. Mic atlas de realităţi (Editura Humanitas, 2014). Pe Iepure îl găsiţi aici, în fiecare zi: facebook.com/iepurelemizantrop.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.