Despre delicte şi pedepse este titlul unei cărţi care a schimbat Europa secolului al XVIII-lea. Cesare Beccaria a ajuns însă în ţările române abia prin 1826, printr-o traducere din limba greacă, datorată lui Vasile Vîrnav, şi a trecut aproape neobservat. Abia în epoca Regulamentelor Organice, guvernatorul rus Pavel Kiseleff propune alcătuirea unor noi coduri de legi „moderne“ şi corespunzătoare noilor timpuri. Dar lucurile nu se pot schimba peste noapte, aşa că cele două comisii legislative, întrunite pe la 1833, vor ajunge la un consens abia la 1864, cînd vor fi adoptate Codul Civil şi Codul Penal, utilizînd ca model Codul Napoleonian. Vă propun o întoarcere în timp, la vremurile cînd delictele şi pedepsele erau altfel decît cele de astăzi.

Pravilele şi codurile de legi folosite de Biserică, de domnie, de departamentele de judecată, de Marele Divan conţin o serie de pedepse în care violenţa, bătaia, mutilarea, pedeapsa capitală constituie elementele de bază. Îndreptarea legii (1652), Cartea românească de învăţătură (1646), Codul penal (1783), Manualele lui Mihai Fotino (1765, 1766, 1777), Legiuirea Caragea (1818), Condica criminalicească a Moldovei (1820, 1826) manifestă o preferinţă pentru sancţionarea aspră a delictelor: pedeapsa cu moartea, spînzurătoarea, arderea pe rug, decapitarea, „aruncarea la fiare sălbatice“, tăierea mîinilor, nasurilor, urechilor, „mădularului“, tunderea şi corecţia în piaţa publică, surghiunul, defăimarea, ocna, temniţa.

Bătaia este o pedeapsă comună. Ea este de mai multe tipuri: „bătaia la piatră“, „bătaia la scară“, „bătaia la scara Mitropoliei“, „bătaia la falangă“ sau „bătaia la tălpi“, „bătaia pe uliţă“, „bătaia cu biciul“. Orice vinovat, dovedit sau nedovedit, poate primi „certare cu bătaie“; panorama personajelor este foarte largă şi include de la ţărani răzvrătiţi la soţii nesupuse, de la soţi rău-platnici la prostituate, de la fii rebeli la preoţi „greşiţi“, de la călugări desfrînaţi la negustori necinstiţi, de la mahalagii certăreţi la muieri limbute, de la hoţi mărunţi la tîlhari de drumul mare. Şi pentru a fi eficientă, ea se pune în aplicare într-un loc public. Publicitatea pedepsei reiese din atributul asociat acesteia: „la scară“, „la Mitropolie“, la porţile divanului, „pe uliţă“, „la poarta Curţii domneşti“, în tîrg, „la uşile puşcăriei“, la locul unde s-a desfăşurat fapta, în zi de iarmaroc etc. Bătaia nu este decît o parte din ceea ce devine pedeapsă. Să luăm cîteva exemple concrete.

Hoţul se pedepseşte în funcţie de ce fură, cum fură, de la cine fură, de cîte ori fură. Iată ce scrie Codul Penal (1783): „Furii de dobitoace la fapta întîi să să bată, la a doua faptă, bătîndu-se, să se izgonească, iar de vor face şi a treia oară să li se taie mîinile“. Sau „hoţii de vor fi săraci şi lipsiţi, neavînd cu ce plăti, unii ca aceia, bătîndu-se să se izgonească, iar de s-au prins de mai multe ori la hoţie, să li se taie mîinile“. Hoţul căzut în patima hoţiei fără lecuire trebuie însemnat, aşa că i se aplică bourul în frunte, aşa cum scrie la Condica Criminalicească. De pildă, Vasile Gălăţeanu, „vechi tîlharu, care în multe rînduri au fost la temniţă pentru furtişaguri de cai şi boi, îndestule pedepse au suferit la temniţă cu bătăi“, nu „se părăseşte“ de vechiul nărav. Judecătorii departamentului de judecată din Iaşi cer grea pedeapsă, iar Vodă confirmă sentinţa lor: „să i se puie bour în frunte şi să să poarte pe uliţile tîrgului (în Iaşi – n.n.) ca să fie văzut spre pilda şi înfrînarea şi altora următori şi înrădăcinaţi în furtişaguri de potriva lui şi să să triimată la închisoarea ocnii şi acolo să stei în bună pază tăind sare“.

Hoţul nu este însă tîlhar. Considerat mult mai periculos pentru societate, tîlharul este spînzurat la drumul mare: „tîlharii cei vestiţi, acolo să să spînzure la locul unde au tîlhărit“.

Tăierea mîinilor nu se aplică doar hoţilor, calpuzanii sînt pedepsiţi în acelaşi mod: „Cel ce face monedă mincinoasă, cu cei ce veri în ce chip le vor fi de ajutor, sau lucrîndu, să li se taie mîinile“, scrie Codul Penal. Dacă tăierea mîinilor este pedeapsa pentru calpuzani, tăierea nasului şi darea prin tîrg se aplică celor care fac amestecare de sînge.

Pentru Damian Tricolici din satul Voronteţele, ţinutul Orheiului, care are o legătură cu fiica vitregă, se propune de către judecători: „să i să tai nasul ca să fie văzut şi cunoscut şi de alţii după fapta ce au lucrat, şi să se poarte şi pe uliţele oraşului Eşi ca să să bată la 3 locuri şi apoi să se trimiiată la închisoarea ocnii“. Aceeaşi pedeapsă este aplicată şi preacurvarilor, adică a celor care comit un adulter: „Preacurvarii, bătîndu-se şi tunzîndu se, să li se taie nasurile“. Or fi fost atît de mulţi şi din toate clasele sociale, de la marii domni şi dregători, pînă la tîrgoveţi şi popi, că le-o fi fost greu judecătorilor să treacă la punerea în aplicare a unei astfel de pedepse.

Plastografii sînt pedepsiţi în funcţie de obraz. Iată ce scrie Condica Criminalicească: „cel ce va preface act domnesc sau judecătoresc, cum şi cel ce va face mincinoase iscălituri sau peceţi, unul ca acesta, după împrejurările faptii să va pedepsi. Adecă, de va fi vinovatul din cei proşti, să va bate la poarta Curţii gospod (domneşti) cu toiage şi să va osîndi la groapa ocnii pentru un an de zile. Iar de va fi din cei mai de ispravă, îmbrăcîndu se în straie ţărăneşti să va trimite la monastire pentru un an de zile“.

Clevetirea şi calomnia intră şi ea sub incidenţa pedepselor. Definiţia este „vătămarea cinstii cuiva se face ori prin cuvînt sau prin faptă. Prin cuvînt să face cînd ocăreşte cineva pre altul, prin vorbe, sau în scris, prin faptă, cînd va bate pre altul“. Calomnia se pedepseşte cu globirea la Cutia Milelor şi trimiterea la mănăstire pentru o anumită perioadă de timp, asta dacă obrazul ce a făcut necinstirea aparţine celor mari şi din tagma boierească. Dacă însă este din cei proşti (norod), pedeapsa este bătaia la poarta curţii domneşti. Cutia Milelor este un fel de „fond“ folosit pentru ajutorarea celor săraci.

Aşa că propun reînfiinţarea acestei pedepse, că la cîţi „clevetitori mari“ se perindă zilnic pe ecranele televizoarelor şi prin paginile jurnalelor, Cutia Milelor ar fi plină şi săracii s-ar mai împuţina.

Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750-1860, Humanitas, 2015.