Nenumărate secole și milenii, oamenii au privit noul cu suspiciune, ba chiar cu teamă. Inovația – în obiceiuri, în unelte, în îmbrăcăminte, în arte etc. – părea destabilizatoare și periculoasă; așa că numai ceea ce capătase confirmarea timpului și a generațiilor trecute era văzut drept sigur și benefic. Încă pentru greci, un popor care s-a dovedit atît de inovator, cuvîntul neoterismos (adică „inovație“) avea o conotație destul de negativă, mai ales în politică; iar expresia latină corespunzătoare, res novae, însemna de-a dreptul „rebeliune“ și „revoltă“, atentat la ordinea moștenită. Ce să mai spunem despre alte popoare ale Antichității? În dialogul Timaios al lui Platon, aflăm că un preot egiptean i ar fi zis lui Solon, legislatorul Atenei, în chip de reproș, că „grecii sînt mereu copii, neexistînd grec bătrîn“. Astfel, grecii ar fi „tineri la suflet“, fiind lipsiți de o învățătură neclintită de milenii. Ceea ce era de preț, venerabilul, aparținea, deci, egiptenilor imobili în tradițiile lor, cel puțin așa cum apăreau ei înaintea grecilor lui Platon.

Inovația a fost, poate, de-a lungul istoriei o excepție în ordinea firii omenești și deloc regula: căci chiar grecii, după vreo trei-patru secole de invenții în toate domeniile (literatură, politică, artă, științe), renunță la elanul inovativ și se trag înapoi dinaintea unei ulterioare explorări a necunoscutului. Științele și artele devin repetitive, imitarea maeștrilor trecutului – a „clasicilor“ – e instituită drept dogmă. Grecii și romanii devin „egipteni“. Iar atunci cînd totuși apar inovații notabile, în mod curios ele sînt puse sub autoritatea celor vechi și prezentate drept explicări și clarificări ale textelor acestora. „Spusele acestea ale noastre“ – scria Plotin, altminteri un foarte original filozof – „nu sînt noi, nu au fost acum rostite, ci demult, dar nu au fost dezvoltate; iar afirmațiile de acum sînt explicitările acelor vechi teorii și ele confirmă, luînd scrierile lui Platon drept mărturie, că aceste doctrine sînt vechi.“ Alții procedau încă și mai radical: introduceau idei noi compunînd scrieri pe care le atribuiau vechilor înțelepți (așa-numitele „apocrife“). Numai astfel, acoperit de patina fasificată a vechiului, mai putea pătrunde noul în lume.

Mai ales începînd cu modernitatea timpurie, această combinație dintre teama de nou și dorința tot mai nestăvilită de el a condus, cu deosebire în viața social-politică, la ceea ce putem numi restaurația revoluționară: inovația, ba chiar revoluția sînt prezentate (poate chiar gîndite) drept ample restaurări ale unui trecut magnific (bineînțeles, în mare măsură reconstruit ad hoc), între timp, pesemne, uitat, obliterat, neglijat. Renașterea însăși se vede pe sine drept restaurația Antichității clasice în literatură și arte, după presupusul interludiu întunecat al Evului Mediu. În cadrul Reformei protestante, Luther pretinde că revine la creștinismul apostolic, după interludiul „păgînismului catolic“, iar protestanții englezi îl salută pe regele Eduard al VI-lea drept „noul Iosia“, regele regatului Iuda (care, la rîndul lui, restaurase legea lui Moise). Revoluționarii francezi vor să-i imite, pînă la maimuțăreală, pe vechii romani republicani, ori pe greci; spre exemplu, abatele Grégoire le lansează îndemnul deopotrivă revoluționar și restauraționist: „Să unim curajul Spartei cu geniul Atenei!“ Mai tîrziu, revoluționarii de la 1848 îi imită pe cei de la 1789 – așa cum observa și K. Marx –, iar în secolul următor, bolșevicii ruși vor gîndi încă în termenii istorici jalonați de Revoluția Franceză.

În Germania, apostolii „revoluţiilor naţionale“ – de la Fichte şi pînă la Paul de Lagarde şi Carl Schmitt – denunţau pe toate tonurile influenţa pretins corupătoare a civilizaţiilor franceză, engleză sau „iudaică“, opunîndu-le pe germanul ancestral, aşa cum fusese el descris odinioară – bineînțeles idealizat masiv – de Tacit în De Germania şi pentru a cărui „restaurare“ militau cu fanatism. Iar nazismul a încercat să slăbească creştinismul prin restaurarea unei presupuse religii vechi germanice sau ariene, subminată – credeau ei – între timp de „creştinismul semit“.

Tot din trecut și-au cules modelele şi revoluţionarii lui Castro din Cuba, deşi altminteri pariau pe viitor: se revendicau de la Revoluţi-a din Mexic, de la Cesar Augusto Sandino din Nicaragua şi de la republicanii din Războiul civil din Spania. Revoluţionarii sandinişti de mai tîrziu din Nicaragua au reînviat modelul Mexicului şi al Cubei. Iar pentru extrema dreaptă românească (N. Iorga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic) care preconiza totuși „revoluţia naţională“, referirea restauraţionistă se făcea la valorile imaginare tradiţionale ale satului ori ale ortodoxiei care ar fi fost „distorsionate“, chipurile, de invazia modernităţii şi de liberalism. Astfel, Nae Ionescu voia revoluția prin restaurarea ancestralului, propunînd „o decuplare a noastră de politica mondială; o închidere a noastră, cît mai departe împinsă, în graniţele noastre; o luare în considerare a realităţilor românești; o scădere provizorie a standardului de viaţă la nivelul acestor realităţi; şi aşezarea temeiurilor unui stat românesc de structură ţărănească…“

Se pare însă că în ultimele decenii, în perioada pe care uneori o numim „postmodernism“, reticențele față de nou s-au redus considerabil. Mai mult, noul este promovat (în reclame, în media, în politică, în arte) ca un bine în sine, aproape indiferent de conținutul său substanțial. Noutatea cere să fie adoptată cu orice preț, numai pentru simplul motiv că este noutate (sau așa se pretinde). Invers decît în trecut, acum vechiul (ba chiar restaurația, cînd e cazul) a devenit cel care tinde să se ascundă, și anume sub veșmîntul noului: reacționarii și conservatorii, bineînțeles, n-au încetat să existe, dar pentru a se justifica în ochii altora, ba și ai lor proprii, clamează și ei „revoluția“. În orice caz, termeni precum „nou“, „revoluție“, „inovativ“, „creativ“ etc. și-au lărgit într-asemenea măsură sfera, încît s-au degradat și pot acoperi aproape orice măruntă realizare.

Multă vreme noul s-a strecurat timid în lume, aproape sufocat de vechi; azi, devenit impertinent, sufocă el vechiul. Dar nu cumva, degradîndu-se prin nelimitare, se va sufoca și pe sine însuși? 

Andrei Cornea este eseist, scriitor și publicist. Predă la Universitatea din București. Cea mai recentă carte publicată: romanul istoric Lanțul de aur, Humanitas, 2017.

Foto: flickr