Restaurare. Conservare. Valorificare - modelul francez

Vasile DAMIAN
Publicat în Dilema Veche nr. 584 din 23-29 aprilie 2015
Restaurare  Conservare  Valorificare   modelul francez jpeg

Franţa îşi apreciază patrimoniul de multă vreme. Primele dispozitive de protecţie a patrimoniului sînt instaurate încă din timpul Revoluţiei franceze. De-abia în secolul al XIX-lea ia naştere însă o adevărată politică publică de protecţie a patrimoniului, odată cu crearea conceptului de „monument istoric“. De-a lungul secolului al XX-lea legislaţia de protecţie a patrimoniului se tot ameliorează, în timp ce noţiunea de patrimoniu evoluează şi ea. La mai bine de un secol după legea din 1913 privind protecţia monumentelor istorice, Guvernul de la Paris pregăteşte un nou text legislativ menit „să adapteze mai bine dispozitivele de protecţie la mizele actuale şi viitoare“. 

Statul are în Franţa puterea absolută în materie de protecţie a patrimoniului. O putere moştenită mai întîi de pe vremea Revoluţiei franceze de la 1789, şi apoi de pe urma separării statului de Biserică, în 1905. E anul în care statul a preluat, deci, bunurile Bisericii Catolice. Pînă în anii ’60, administraţia patrimoniului (considerat ca o afacere de „specialişti“) este dată pe mîna istoricilor de artă. Aceştia definesc criteriile de apreciere a unui monument, selectează şi ierarhizează bunurile ce trebuie salvate etc. Treptat însă, odată cu legile de descentralizare, anumite competenţe şi resurse sînt transferate colectivităţilor teritoriale. Totodată se înăspreşte legislaţia pentru a deveni extrem de constrîngătoare, inclusiv pentru proprietăţile private clasate drept monumente istorice. 

Dacă prima lege privind monumentele istorice este votată în 1887, textul de referinţă, actul fondator al politicii de protecţie a patrimoniului, rămîne legea patrimoniului din 1913. Un text printre cele mai vechi din lume în acest domeniu – şi luat ca model de mulţi – care defineşte procedurile de clasare şi înscriere a monumentelor pe lista celor zise „istorice“. În 1920, textul legislativ va fi completat cu unul similar referitor la obiectele de artă: tablouri, mobilier etc. Mai aproape de noi, începînd cu anii ’60, se creează „perimetre de servitute“ şi apoi „sectoare de siguranţă în jurul patrimoniului construit“, pentru ca în anii ’80 să apară „zone de protecţie a patrimoniului arhitectural şi urban“. În fine, în 1996 se creează Fundaţia Patrimoniului, instituţie însărcinată să identifice, să protejeze şi să pună în valoare patrimoniul zis „modest“, adică neclasat, neînscris, cum ar fi casele tipice de la ţară, morile ş.a.m.d. Pe scurt, patrimoniul „de proximitate“. 

Toată această legislaţie face ca peisajul arhitectural din Franţa să aibă coerenţă, puţine lucruri sînt deranjante cînd te uiţi la ele. În Franţa, încă de acum şapte decenii, s-a instaurat un perimetru de 500 de metri în jurul unui monument protejat în care orice lucrare trebuie controlată şi validată de către un arhitect specializat de la Bâtiments de France. Legea Malraux din 1962 (după numele ministrului Culturii din acea vreme) extinde la ansamblurile urbane istorice noţiunea de patrimoniu. Apare astfel noţiunea de „plan de salvare şi de punere în valoare“ a acestor sectoare. 

O recentă şi amplă anchetă publicată de ziarul

se întreba, încă din titlu, „Pînă unde trebuie restaurat patrimoniul?“. În centrul atenţiei era bazilica de la Saint-Denis, situată în oraşul cu acelaşi nume de la periferia nordică a Parisului. Biserica maiestuoasă construită în secolele al XI-lea şi al XII-lea adăposteşte mormintele mai multor foşti suverani ai Franţei. De la mijlocul secolului al XI-lea, bazilica în stil gotic şi-a „pierdut“ unul dintre cele două turnuri. O furtună din 1845 a fragilizat construcţia de 81 de metri înălţime, iar arhitectul din aceea vreme însărcinat cu restaurarea sa decide că e mai bine ca turnul să fie demontat pentru a fi consolidat şi reconstituit ulterior. Arhitectul François Debret face cu această ocazie o adevărată muncă de machetist: a numerotat şi repertoriat fiecare piatră, ţiglă şi cui. Între timp, intră însă în scenă un alt tînăr arhitect, ambiţios şi agresiv, devenit celebru ulterior: Viollet-le-Duc. Acesta îl denigrează şi îi reproşează lui Debret că face „prostii“. Rezultatul este că „bătrînul“ arhitect abandonează lupta şi îşi lasă planurile şi turnul la pămînt. Anii trec şi nimeni nu se mai interesează de acest monument bisericesc şi oarecum monarhist. Pînă la începutul anilor 2000, cînd responsabilul local – comunistul Patrick Braouezec – reînvie ideea reconstrucţiei turnului al doilea. În acest sens creează un comitet de sprijin din care fac parte o serie de nume celebre, printre care scriitorul Erik Orsenna. Proiectul lor, evaluat la circa 50 de milioane de euro, este de a reda catedralei Saint-Denis aspectul iniţial. Pentru a nu cere bani statului – proprietarul edificiului şi singurul abilitat să dea undă verde lucrărilor –, promotorii proiectului propun ca şantierul reconstrucţiei să fie unul deschis publicului şi să se facă doar cu tehnici de pe vremuri. Partizanii reconstrucţiei se bizuie pe alte experienţe de acest gen făcute cu succes în Franţa. Ei sînt de părere că un şantier poate deveni un spectacol în sine, care se poate autofinanţa în parte, graţie curioşilor pe care îi atrage. Problema este că statul ezită. Un ministru e mai degrabă contra proiectului, succesorul său mai degrabă pentru, în timp ce Administraţia Patrimoniului tace. În fapt, se confruntă două şcoli de gîndire: cea care şi-ar dori să regăsească construcţia aşa cum era ea la origine şi o a doua şcoală, care e de părere că un monument trebuie să păstreze urmele pe care le-a lăsat timpul. La Saint-Denis, cei care văd în reconstrucţia turnului un gest eretic sînt adepţii unei viziuni arheologice a patrimoniului. Doctrina lor se bazează pe Carta de la Veneţia, tratat internaţional semnat în 1964. Pentru ei, a reconstrui turnul ar însemna a şterge sau a manipula o parte din istoria bazilicii. În plus, cînd vine vorba de a reconstrui ceva după zeci de ani, apar probleme de „intendenţă“ (o serie de materiale au dispărut, de exemplu).  Ca să nu mai vorbim de „ochiul“ trecătorului, care s-a obişnuit cu monumentul aşa cum e acum, adică parţial distrus. În fine, în spatele acestor polemici se ascunde şi chestiunea banilor: patrimoniul francez nu are mari mijloace financiare şi a le investi aici nu e neapărat ideea cea mai bună. „Ce e mort e mort; dacă există fonduri, să fie alocate părţilor vii ale unui monument“, spune un conservator al monumentelor franceze, citat de Le Monde. Alţi adversari ai reconstrucţiei sînt de părere că acest demers nu caută decît să atragă turiştii, monumentele nefiind restaurate decît în funcţie de gusturile publicului. 

Cum remarcă şi confraţii noştri de la

, „alegerile patrimoniale sînt importante şi îi privesc pe toţi cetăţenii. A păstra urmele trecutului e o alegere de societate care depăşeşte simpla utilizare a unor mijloace tehnice. Nu trebuie însă uitat niciodată că majoritatea clădirilor au evoluat foarte mult de-a lungul anilor“. 

Vasile Damian este jurnalist, şeful serviciului în limba română al postului Radio France Internationale. 

Foto: V. Dorolţi

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.