Războiul liniştit
În fiecare zi, băieţii se trezeau cînd se aprindeau luminile, la 06.00. Îşi făceau duş şi se îmbrăcau, îşi făceau paturile, lustruiau dormitorul şi erau supuşi inspecţiei unuia dintre lectorii lor. Micul dejun consta dintr-o bucată mare şi informă de terci de porumb şi un degetar de ceai verde. Mîncau repede, fiecare băiat stînd în faţa unuia din fraţii lui la masa lungă, fără vreun alt sunet afară de hîrşîitul lingurilor de plastic în castroanele din acelaşi material. Erau paisprezece cu toţii, înalţi, palizi şi slabi ca nişte puieţi de pom. Cu ochi albaştri. Scalpurile lor golaşe străluceau în lumina rece, cînd se aplecau deasupra hranei lor neîndestulătoare. La două mii şase sute de zile erau pe deplin maturizaţi, dar păstrau încă urme de stîngăcie adolescentină. Purtau cămăşi şi pantaloni din hîrtie gri şi sandale de plastic. Pe cămăşile lor, pe piept şi pe spate, erau tipărite numere roşii. Numerele nu erau succesive, fiindcă mai bine de jumătate din cîţi erau iniţial fuseseră eliminaţi în timpul stagiilor timpurii ale programului.
După micul dejun, băieţii stăteau în poziţie drepţi în faţa marelui ecran, flancaţi de lectorii lor şi de avatarurile instructorilor. Un steag umplea ecranul dintr-un capăt în altul şi de sus pînă jos, un steag adevărat, filmat undeva pe Pămînt, unduind uşor ca şi cum ar fi fost surprins de un curent de aer. Lumina lui verde le acoperea feţele şi aprindea scîntei în ochii lor, în vreme ce ei stăteau cu spatele drept, pe două rînduri, cu palma de la mîna dreaptă răsfirată pe piept ca o stea de mare, rostind Legămîntul de Credinţă. Aceleaşi ritualuri în fiecare dimineaţă. Acelaşi film. Acelaşi steag unduindu-se în exact acelaşi mod. Acelaşi fragment albastru, vizibil pentru o jumătate de secundă în colţul din stînga sus – cerul albastru al Pămîntului.
Unul dintre băieţi, Dave #8, căuta zilnic din priviri acea mică sclipire albastră. Uneori se întreba dacă fraţii lui se uitau şi ei după ea, se întreba dacă şi ei simţeau o atracţie mistuitoare pentru lumea pe care fuseseră creaţi să o apere, dar pe care n-o puteau vizita niciodată. Nu vorbea deloc despre ea, nici măcar cu prietenul lui cel mai bun, Dave #27. Lucruri precum acela – trăiri care te făceau să te simţi diferit de fraţii tăi – le ţineai pentru tine. Să fii diferit era o slăbiciune, iar orice fel de slăbiciune trebuia suprimată. Chiar şi aşa, la începutul fiecărei zile, Dave #8 anticipa fugarul licăr al acelui petic de cer de pe Pămînt şi, de fiecare dată cînd îl vedea, simţea un tremur de dor în inima lui.
Lectorii şi instructorii lor rosteau şi ei Legămîntul de Credinţă: preoţii Aldos, Clarke, Ramez şi Solomon, în veşmintele lor albe şi încinse la brîu cu o sfoară; feţele instructorilor plutind în vizierele avatarurilor lor – carcase de plastic cu înfăţişare umană, în mărime naturală. Lunea, miercurea şi vinerea erau instructorii pentru managementul ecosistemului, inginerie şi sociologie; în restul săptămînii erau cei de teoria războiului, psihologie, economie, hindusă, japoneză, mandarină şi rusă – băieţii se descurcau deja fluent în engleză, lingua franca a inamicilor, doar că unele comunităţi ale acestora foloseau încă limbile ţărilor de baştină ale strămoşilor lor, aşa că băieţii erau nevoiţi să le înveţe şi pe acelea.
Instructorii predau cursuri teoretice dimineaţa şi lectorii ţineau cursuri practice după-amiaza şi seara: întreţinerea şi repararea costumelor de presurizare, construcţia şi implementarea de analizoare şi demoni de date, simulări de conducere şi de zbor, scenarii de imersiune – toate îi familiarizau pe băieţi cu fiecare aspect al vieţii cotidiene din oraşele inamicului. Practicau arte marţiale, construcţia de bombe şi sabotajul, se antrenau cu bastoane, săbii, cuţite şi orice alt fel de armă contondentă sau tăioasă. Versiunile de antrenament aveau un grad mai mare de dificultate, astfel încît ei să găsească versiunea reală mai uşor de rezolvat. Învăţau să dezmembreze, să repare şi să folosească arme de foc în orice fel de condiţii – în întuneric, într-o centrifugă care îi arunca în toate direcţiile, în condiţii extreme de căldură şi frig, dar şi în combinaţii de ploaie, ninsoare şi vînturi puternice, în simulatorul de vreme. Sigilaţi în costumele lor de presurizare. Sub apă.
În fiecare a zecea zi, erau conduşi în şir indian printr-un lung pasaj tubular ce cobora în compartimentul de mărfuri al unei navete care îi ducea pe orbită. Plutind lipsiţi de greutate în tubul capitonat şi fără ferestre, unde fiecare mişcare trebuia să pornească din centrul de greutate al corpului şi fiecare lovitură producea o reacţie egală în sens opus, ei erau nevoiţi să înveţe, iar şi iar, lupta corp la corp şi folosirea armelor.
Lectorii pedepseau fiecare greşeală. Părintele Solomon, cel care superviza cursurile de arte marţiale, era cel mai rapid în mînuirea bastonului de şocuri. Dave #8 şi fraţii lui participau la istovitoare înfruntări de box, capoeira şi karate pentru a-i cîştiga bunăvoinţa, dar cei mai mulţi dintre ei sufereau cel puţin un şoc în absolut fiecare şedinţă.
Uneori cursurile practice erau inspectate de un avatar care purta o faţă de femeie. Lectorii o tratau cu o deferenţă pe care nu o mai arătau altcuiva şi îi răspundeau imediat la întrebări. De obicei, ea nu spunea absolut nimic, privind antrenamentul băieţilor vreme de cîteva minute sau o oră, pentru ca apoi să dispară din viziera avatarului, iar silueta acestuia să se retragă din sala de gimnastică şi să revină la locul ei. Numele femeii era Sri Hong-Owen. Băieţii trăseseră, cu mult timp în urmă, concluzia că ea trebuia să fi fost mama lor. Nu conta că nu arăta deloc ca ei. La urma urmelor, ei fuseseră croiţi să-i semene inamicului, trataţi cu aceleaşi terapii genice, înzestraţi cu aceleaşi ajustări metabolice, cu aceleaşi aşa-zise îmbunătăţiri. Duşmanii fuseseră umani înainte de a se schimba în rău, aşa că trebuia ca băieţii să înceapă, la rîndul lor, ca fiinţe umane. Şi fiindcă erau clone, motiv pentru care aveau numere şi erau numiţi cu toţii Dave (o glumă întîmplătoare a unuia dintre instructori, pe care băieţii au integrat-o în mitologia lor tainică), trebuia să fi avut cu toţii aceeaşi mamă…
Deşi nu aveau nici o dovadă că femeia aceea era mama lor, ei aveau credinţa că era. Iar credinţa era mai puternică decît orice simplă dovadă, fiindcă venea de la Dumnezeu, iar nu de la minţile oamenilor. Ea nu îi vizita des. O dată la fiecare cincizeci de zile sau cam aşa ceva. Băieţii se simţeau binecuvîntaţi de prezenţa ei, munceau mai din greu şi erau mai bucuroşi cîteva zile după aceea. Altfel, rutina stabilită era invariabilă: un lucru extrem de serios, precum deprinderea modurilor în care să omoare şi să distrugă. Învăţau cum se poartă un război.
Serile, după misă, cină şi lupte, în timpul cărora băieţii făceau cu schimbul în a-şi mărturisi păcatele şi a îndura judecata făcută de fraţii lor, urma politica. Filme pline de mişcare, în culori strălucitoare şi cu muzică pompoasă relatau fapte de curaj şi sacrificiu din istoria Marii Brazilii, arătau cum inamicii au trădat umanitatea adăpostindu-se pe Lună în timpul Răsturnării1, cum au refuzat să se întoarcă pe Pămînt şi să ajute la reconstrucţia lui, şi, în schimb, au fugit pe Marte şi pe sateliţii lui Jupiter şi Saturn, dar şi cum un grup de marţieni a încercat după aceea să atace Pămîntul prin devierea unuia dintre asteroizii troieni, ale căror orbite eliptice în jurul Soarelui o traversau pe cea terestră, pe o traiectorie de impact. Complotul a eşuat, o misiune sinucigaşă a unor adevăraţi eroi a detonat bombe cu hidrogen deasupra aşezărilor marţiene de la Ares Valles şi Hellas Planitia şi a deviat traiectoria unei comete care cădea spre Soare. Cometa a fost sfărîmată cu mai multe bombe cu hidrogen, iar fragmentele ei au brăzdat un şir de cratere imense în jurul ecuatorului lui Marte şi au şters orice urmă de viaţă de pe suprafaţa planetei roşii. Dar inamicii au continuat să comploteze în cuiburile şi vizuinile lor de pe sateliţii lui Jupiter şi Saturn, fiind angrenaţi activ în elaborarea celei mai mari crime din istoria umanităţii, prin prelucrarea genetică antievolutivă a genomurilor lor.
În funcţie de ceea ce li se servea la masa de dinainte, băieţii ştiau întotdeauna ce fel de film li se va arăta. Mîncărurile lor preferate, dulci şi înotînd în grăsime, înainte de istorie şi eroi; terci şi legume fierte simplu, înainte de crime împotriva umanităţii.
În scurtele clipe de răgaz, ei discutau despre eroii pe care îi admirau cel mai mult şi bătăliile în care le-ar fi plăcut cel mai mult să lupte şi făceau presupuneri despre locul în care ar putea merge şi ce ar putea face după ce-şi vor fi terminat pregătirea. Deşi războiul nu fusese încă declarat, era evident că erau antrenaţi să lupte cu inamicul. Dave #27, care primea o instruire suplimentară de la părintele Aldos privind trăsături ale credinţei şi ale naturii de pe Gaia, credea că, dacă se vor dovedi cu adevărat viteji, vor fi remodelaţi în fiinţe umane obişnuite. Dave #8 nu era atît de sigur de asta. În ultimul timp, era tulburat de un paradox simplu: dacă el şi fraţii lui fuseseră creaţi de o tehnologie care era rea, cum ar fi putut ei vreodată să facă bine? A meditat la asta timp îndelungat şi, în cele din urmă, i-a destăinuit gîndurile lui Dave #27, care i-a spus că orice fel de bunătate poate izvorî din rău, tot aşa cum cele mai frumoase flori pot să-şi aibă rădăcinile în murdărie. Nu aceasta era povestea întregii rase umane? Toţi am fost căzuţi. Toţi care au trăit cîndva au fost întinaţi de păcatul originar. Cu toate acestea, oricine poate dobîndi raiul dacă îşi ispăşeşte păcatele cultivîndu-şi credinţa, preamărindu-L pe Dumnezeu şi veghindu-I creaţia. Chiar şi duşmanii puteau fi mîntuiţi, dar ei l-au refuzat pe Dumnezeu, pentru că au vrut să fie dumnezei ei înşişi, guvernînd micile raiuri pe care ei le-au creat. Raiuri care erau raiuri doar cu numele şi care erau blestemate să devină iaduri în ciuda orgoliilor creatorilor lor, fiindcă le lipsea bunăvoinţa care vine doar de la Dumnezeu.
— Noi sîntem păcătoşi ca origine şi ca înfăţişare, dar nu şi prin faptă, spunea Dave #27. Noi nu ne folosim talentele pentru a ne răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, ci pentru a-I sluji. Am putea fi chiar mai aproape de îngeri decît alţi oameni, fiindcă noi sîntem pe deplin dedicaţi slujirii Treimii. Fiindcă noi sîntem războinici sfinţi care cu bucurie şi cu nerăbdare ne-am da vieţile pentru Dumnezeu, Gaia şi Marea Brazilie.
Dave #8, îngrijorat de strălucirea din ochii lui Dave #27, şi-a prevenit fratele că tocmai cădea în păcatul de moarte al mîndriei.
— Vieţile noastre pot fi dedicate apărării lui Dumnezeu, a Gaiei şi a Marii Brazilii, dar asta nu înseamnă că sîntem în vreun fel asemenea eroilor din marile legende.
— Atunci, noi ce sîntem?
— Soldaţi, răspunsese Dave #8. Nici mai mult, nici mai puţin.
Romanul Războiul liniştit de Paul McAuley a apărut la editura Paladin în traducerea lui Nicu Gecse.
