Emil STOICA | Roşia Montană şi noi

Raţiuni economice

- şi un calcul pentru împărţirea echitabilă a veniturilor -

La 14 ani după emiterea licenţei de exploatare 47/1999 către RMGC (controlată de firma canadiană Gabriel Resources), Guvernul României caută aprobarea în Parlament a unui nou acord cu RMGC. Articolul de faţă va analiza exclusiv raţiunile economice ale proiectului, precum şi dacă noul acord cu RMGC împarte echitabil veniturile generate din proiect, între deţinătorul resursei naturale şi operatorul proiectului.

Exploatarea resurselor  

România începe să îşi revină, slăbită, după criza economică începută în 2008, cînd a cerut la FMI şi UE asistenţă financiară de 20 de miliarde de euro, pentru a menţine echilibrul social. În ciuda eforturilor de austeritate, care vor continua şi în 2013, şi 2014, România tot va înregistra un deficit bugetar, un deficit în creştere al fondului de pensii (deficit de 3 miliarde de euro în 2013) şi datorii externe mai ridicate.  

Dacă se doreşte menţinerea echilibrului social (de pildă, prin menţinerea valorii pensiilor şi a altor servicii publice), atunci Guvernul ar trebui să acopere deficitul bugetar, iar pentru a face acest lucru nu există decît cinci posibilităţi: 1) creştere economică accelerată, în urma creşterii de productivitate accelerată (puţin probabil, din cauza sistemului slab de educaţie şi a lipsei de eficienţă administrativă); 2) mărirea taxelor (dar asta ar gîtui activitatea economică şi investiţiile); 3) creşterea datoriei publice (puţin probabil, România are încă nevoie de acordul cu FMI); 4) privatizări şi 5) exploatarea resurselor naturale.  

Guvernul nu are, deci, prea multe alternative: pentru că nu reuşeşte să fie eficient din punct de vedere administrativ, să accelereze nivelul de educaţie şi, deci, de productivitate, este obligat să vîndă active: fie prin privatizare, fie prin exploatarea resurselor.  

Lipsa bunei guvernări

România este o economie mică şi deschisă, membră a UE. După o lungă perioadă de izolare economică, falimentară în anii ’80, dar cu excedent comercial, România a înregistrat, în ultimii 23 de ani, în mod constant, deficite comerciale ce au alimentat deficitul de cont curent, acoperit de investiţii şi împrumuturi, pe termen lung, din străinătate. De asemenea, România a importat know-how în sectoarele deficitare. Din acest punct de vedere, nu este în interesul României să refuze investiţii şi know-how din străinătate. 

Cazurile Petrom, Hidroelectrica sau, mai recent, cel al Romgaz – unde statul vindea gaz pe baze necomerciale – arată, însă, că România nu este încă capabilă să gestioneze singură un proiect de anvergură, ca „Roşia Montană“. Ar fi bine să poată, dar exemplele recente demonstrează că nu este pregătită. Să ne imaginăm că Roşia Montană ar vinde aur unor clienţi politici, la jumătate de preţ, iar aceşti clienţi politici vînd mai departe la preţul pieţei. Acesta nu este un scenariu care trebuie acceptat.  

Cît de mare este zăcămîntul şi cît valorează

Zăcămîntul de la Roşia Montană este de 314 tone de aur (sau 10 milioane de uncii) şi 1480 de tone de argint; producţia va reprezenta 80% din aur şi un pic mai puţin pentru argint.

Preţul este extrem de volatil şi poate fi influenţat inclusiv de vînzări din rezervele naţionale, aşa cum s-a întîmplat cu Marea Britanie, care a vîndut 395 de tone de aur între 1999 şi 2002, la un preţ mediu de 275 de dolari/uncie. Însă preţul aurului a crescut constant din 1999 (anul în care RMGC a obţinut licenţa) şi pînă azi, pe fondul creşterii populaţiei şi a economiei globale, în condiţiile în care producţia de aur a rămas constantă, la 2700 de tone anual, tendinţă ce va continua cel puţin pînă în anul 2050.  

Zăcămîntul exploatabil de la Roşia Montană valorează acum aproximativ 11 miliarde de dolari, la preţul aurului de azi, de 1388 de dolari/uncie.  

Dezlegarea codului

Acordul dintre Guvern şi RMGC prevede o redevenţă de 6% pe venit şi o participaţie de 25% a statului român. Este greu de făcut o comparaţie cu alte state, pentru că fiecare proiect minier are particularităţile lui şi fiecare stat are priorităţile lui. Întrebarea care se pune e dacă ceea ce obţine statul este echitabil.  

Redevenţă de 6% înseamnă că la fiecare uncie de aur se plăteşte 6% x 1388 = 83 de dolari care merg direct la bugetul de stat. Redevenţa se aplică atît la aur, cît şi la argint, dar şi la alte minerale care se vor găsi acolo şi vor fi exploatate. Participaţia de 25% la profit înseamnă că statul obţine 25% din profitul net al proiectului, adică 25% din venituri minus redevenţă, minus cheltuielile de producţie, inclusiv amortizarea mijloacelor fixe, minus dobînda la împrumuturile contractate de RMGC, minus impozitul pe profit de 16%. Pe întreaga durată a proiectului, RMGC prevede venituri de 9840 de milioane de dolari (dar la 1200 de dolari/uncie); redevenţele totale vor fi de 590 de milioane de dolari (adică 6% din venituri), investiţiile în mijloace fixe – de 1976 de milioane de dolari, cheltuielile operaţionale (salarii, cianură, benzină etc.) de 4005 de milioane de dolari, cheltuielile de ecologizare – de 146 de milioane de dolari, dobînzile – de 349 de milioane de dolari, impozitul pe profit – de 446 de milioane de dolari. Deci, un profit net de 2328 de milioane de dolari, din care statul va lua 25%, adică 585 de milioane de dolari.

Am introdus într-un model economic datele prezentate de către RMGC, Gabriel Resources, Guvernul României, precum şi standardul de cost din industria minieră, şi am reuşit să decodific cît cîştigă fiecare.

Am exclus din model următoarele: 

● Impactul numărului de angajaţi şi factorul multiplicator. În definitiv, seamănă cu orice altă investiţie cu 900 de angajaţi – este adevărat, plătiţi peste medie, însă impactul asupra unei economii cu 4-5 milioane de angajaţi este minor.  

● Impactul turismului în zonă în următorii 20 de ani. Azi, veniturile din turism sînt aproape zero, iar Guvernul nu pare să aibă o strategie de turism pentru ţară şi cu atît mai puţin pentru Roşia Montană.

● Impozitul pe dividende – pînă la urmă, este normal ca cei care încasează dividende să plătească impozitul pe dividende, la fel ca orice alt acţionar. 

Iată principalele elemente:  

● Preţul aurului rămîne fix la 1200 de dolari/uncie. Cum arătam mai sus, preţul este azi 1388 şi mă aştept ca el să crească. Aceasta ar fi problema numărul 1.  

● Costul de exploatare pe uncie: 400 de dolari. Am calculat că acest cost creşte cu 3% pe an în perioada de exploatare, deşi acest amănunt nu apare nicăieri în documentele oficiale. Astfel, profitul pe uncie scade an de an. Aceasta ar fi problema numărul 2.  

● Am inclus un cost de ecologizare de 146 de milioane de dolari la sfîrşitul perioadei, suma mi se pare rezonabilă.

● Investiţia iniţială este de 1,4 miliarde de dolari, iar investiţiile în perioada de producţie de 576 de milioane de dolari. Aceste sume par să fie uşor piperate, însă statul se poate uita cu atenţie la preţurile de transfer.  n Proiectul este finanţat exclusiv din împrumuturi bancare cu o dobîndă medie de 6,1% – acest nivel al dobînzii pare să fie în parametri normali. Împrumuturile vor fi plătite integral pînă la începutul anului 2020.

● Statul începe să încaseze venituri din redevenţă doar din 2017 şi impozit pe profit şi dividende doar din 2021. Suma totală încasată de stat în perioada 2014-2032 este de 1,6 miliarde de dolari din redevenţe, impozit pe profit şi din dividende.

● În toată această perioadă, suma cîştigată de Gabriel Resources este de 1,75 miliarde de dolari.

● La o capitalizare bursieră de 500 de milioane de dolari azi, acţionarii Gabriel Resources se pot aştepta la un cîştig mediu de 7% pe an, ceea ce nu este rău în condiţiile economice actuale.  

Dacă preţul de referinţă al aurului este de 1388 de dolari/uncie şi va creşte cu 5% pe an, atunci statul va încasa 4,2 miliarde de dolari, iar Gabriel Resources 5,6 miliarde de dolari, adică un cîştig mediu de 14% pe an.  

Ca să punem lucrurile în perspectivă, în cazul în care viziunea optimistă, cu cîştiguri totale ale statului în valoare de 4,2 miliarde de dolari pînă în 2032 s-ar îndeplini, această sumă reprezintă deficitul la fondul de pensii doar pe 2013, deci pe un singur an.  

Un calcul alternativ  

Dacă este să privim Gabriel Resources doar ca pe un manager de proiect, probabil că este normal spre generos să plăteşti un bonus pentru managerul de proiect – în cazul „Roşia Montană“, suma de 25 milioane de dolari pe an, mai ales că statul nu are know-how-ul necesar. Ţinînd cont de capitalizarea bursieră de 500 de milioane de azi, acest bonus pentru managerul de proiect pare rezonabil. Desigur, va trebui ca România să-şi asume riscurile împrumutului pentru investiţia iniţială, dar se poate împrumuta de bani, garantînd, la fel ca Gabriel Resources cu Proiectul „Roşia Montană“. Astfel, în cazul unui preţ la aur pesimist, participaţia Gabriel Resources ar trebui să devină 43%, iar în cazul unui preţ optimist, ea ar fi de 12%, deci o medie de 27,5%. Diferenţa de la 27,5% şi pînă la 75%, cît prevede acordul cu Guvernul, este preţul proastei guvernări.  

Emil Stoica este analist economic la Londra, posesorul unui blog economic – www.emilstoica.ro

Foto: L. Muntean


0 comentarii 1554 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 501, 19-25 septembrie 2013

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cristina COMANDAŞU

Extraordinarul Daniel Barenboim

Extraordinarul Daniel Barenboim

Din fericire, am avut ocazia să-l vedem de mai multe ori la București pe extraordinarul pianist și dirijor Daniel Barenboim; la 73 ani, Daniel Barenboim pare neobosit și veșnic tînăr – proiectele sînt multe și împlinirile pe măsură. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● „Teneși, diverse culori, la prețuri incredibile“ – mă îmbie un anunț publicitar. Nu pot să spun decît că sportul alb, oricît de colorat ar fi, se numește tenis. Iar încălțările, oricît de ieftine, se numesc teniși. (M. M.)

● Din discuţiile aberante din viaţa de toate zilele. O doamnă mi-a povestit cum vecinul ei îi ţinea socoteala de cîte ori trăgea apa de la WC noaptea; o alta – cum n‑a plecat ea să lucreze un timp în străinătate pentru că n‑au lăsat-o băieţii ei, care au în jur de 30 de ani, pentru că n-ar mai fi avut cine să le gătească. (I. P.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI